Gașca Nebună. Sportul Studențesc care juca fără să ceară voie nimănui

Au trecut douăzeci de ani, dar sunt meciuri pe care suporterii Sportului nu le-au uitat și probabil nu le vor uita vreodată. Nu pentru că ar fi adus un trofeu, nici pentru că s-ar fi jucat într-o finală. Ci pentru că, pentru o vreme, echipa aceea din Regie a făcut fotbalul să pară simplu, liber și puțin nebun. Așa i-a rămas și numele: Gașca Nebună.

Nu era o poreclă inventată ca să dea bine într-un afiș. Se potrivea unei generații crescute în mare parte împreună, într-un club care nu avea banii marilor echipe bucureștene, dar avea ceva ce banii cumpără mult mai greu: fotbaliști formați în aceeași școală și obișnuiți să gândească jocul împreună. Tibi Bălan, Costin Lazăr, Ionuț Mazilu, Dacian Varga, Viorel Ferfelea, Răzvan Patriche, Alin Rațiu, Eduard Stăncioiu. În jurul lor, alți jucători care au făcut ca Sportul acelor ani să fie una dintre echipele pe care merita să le vezi chiar dacă nu țineai cu ea.

În Regie nu veneai neapărat să vezi fotbal calculat. Veneai pentru că se putea întâmpla ceva. Sportul putea să joace minunat și să-ți dea emoții în același meci. Putea să construiască elegant și apoi să transforme partida într-o cursă fără frână. Avea jucători tehnici, foarte tineri, care nu păreau intimidați de tricoul adversarului și care intrau împotriva echipelor mari cu o libertate pe care publicul o simțea imediat.

Poate că meciul care spune cel mai bine povestea acelei echipe s-a jucat pe 29 aprilie 2006, în Ștefan cel Mare. Dinamo – Sportul Studențesc. La pauză, 0–3. Sportul a ajuns apoi la 4–1. Dinamo a revenit, incredibil, până la 4–4. Un asemenea meci ar fi fost suficient să rupă orice echipă care tocmai își văzuse risipit avantajul. Sportul a mai dat un gol. 4–5.

În acea seară, Ionuț Mazilu a marcat de trei ori, iar Dacian Varga a semnat golul victoriei. Partida a rămas cel mai spectaculos meci al acelui sezon de Divizia A și una dintre imaginile cele mai clare ale felului în care juca Sportul: fără plasă de siguranță. La final, poate că nu mai știa nimeni foarte bine dacă văzuse un meci de fotbal sau o mică nebunie colectivă. Dar tocmai asta îi făcea memorabili.

În sezonul 2005–2006, Sportul nu s-a mulțumit să fie echipa simpatică a campionatului. A terminat pe locul 4, cu 56 de puncte, la egalitate cu Dinamo, și a înscris 54 de goluri. Ionuț Mazilu a fost golgheterul campionatului, cu 22 de reușite. Pentru o perioadă, Sportul a ajuns să privească serios spre primele locuri ale clasamentului, iar după victoria cu Dinamo discuția despre titlu nu mai părea chiar o glumă.

Și poate că aici se vede cel mai bine ce fusese construit în Regie. Nu o echipă de vedete cumpărate. O generație. Jucători care se știau de ani întregi, care crescuseră împreună și care ajunseseră să joace cu o naturalețe aproape obraznică. Tibi Bălan putea să scoată o fază din nimic. Costin Lazăr dădea echilibrul mijlocului. Mazilu avea poarta în sânge. Varga venea cu viteza și imprevizibilul. Ferfelea creștea lângă ei. Patriche și Rațiu țineau spatele, iar Stăncioiu era omul dintre buturi.

Privită de la distanța anilor, echipa aceea pare și mai neobișnuită. În fotbalul românesc al vremii, dominat de cluburi cu bani, patroni vocali și presiune enormă, Sportul părea aproape o anomalie. Un stadion mic, o galerie fără pretenția de a acoperi orașul, o echipă tânără și foarte mult fotbal. Iar publicul o iubea tocmai pentru asta. Nu trebuia să fii neapărat suporter al Sportului ca să-ți placă Gașca Nebună. Era suficient să-ți placă fotbalul.

Povestea a avut însă acel final amar pe care Sportul pare să-l fi cunoscut prea bine. După locul 4 din 2005–2006, clubul nu a primit licența pentru sezonul următor și a fost trimis în Liga a II-a, din cauza problemelor financiare. Pe teren, echipa își câștigase dreptul de a rămâne printre cele mai bune. Tocmai făcuse unul dintre cele mai frumoase sezoane ale Sportului de după 1990, iar vara aceea i-a luat ceea ce primăvara îi promisese.

Pentru cei din tribună, asta a rămas greu de împăcat cu fotbalul pe care îl văzuseră. Un gol primit în ultimul minut te doare, dar îl poți pune pe seama jocului. Aici, tabela nu mai avea nimic de spus. Gașca a început să se împrăștie, Mazilu și Lazăr au plecat la Rapid, iar ceilalți au luat, pe rând, drumurile carierei. Au rămas fotografiile, înregistrările vechi și scorurile pe care suporterii încă le știu fără să le caute.

Poate de aceea îi spunem și astăzi „Gașca”, de parcă băieții aceia ar urma să se strângă iar într-o după-amiază în Regie. Cuvântul păstrează ceva din tinerețea lor, din înțelegerea aceea care se vedea într-o pasă trimisă înainte ca celălalt să pornească. Când se vorbește despre ei, oamenii își amintesc mai întâi cum jucau. Locul din clasament vine după aceea.

Iar revenirea Sportului din 2026 aduce lângă echipă chipuri pe care tribuna le recunoaște. Tibi Bălan, Răzvan Patriche, Viorel Ferfelea, Alin Rațiu, Eduard Stăncioiu: o parte dintre băieții de atunci sunt acum oamenii maturi veniți să ajute clubul să înceapă din nou. Îi privești așa cum sunt astăzi și, pentru o clipă, îi vezi iar alergând prin Regie, într-un meci în care nimeni nu putea garanta ce va scrie tabela peste zece minute.

ACSS Sportul Studențesc pornește de jos, într-o altă vreme, și nimeni nu știe cât va dura drumul. Veteranii pot aduce experiența și pot ține aproape oamenii care n-au uitat. Mai departe vor trebui să vină alți copii, să crească împreună și să învețe ce înseamnă tricoul acesta. Poate că într-o zi îi vom vedea intrând pe teren fără să pară prea impresionați de numele adversarului. Vom recunoaște o pasă, un fel de curaj, o încăpățânare de a mai da un gol. Și cineva din tribună va spune, aproape fără să-și dea seama: „Parcă i-am mai văzut undeva…”