Liga a 5-a: 12 goluri într-un meci și o galerie care n-a avut timp să se plictisească

 

Fulgerul – ACSS Sportul Studențesc 0–12

A trecut o zi de la meciul cu Fulgerul și constat că un scor de 0–12 are o viață mult mai lungă decât cele 90 de minute în care s-a produs. Duminică îl trăiești, luni îl povestești. Și îl povestești de mai multe ori, pentru că nimeni nu reacționează normal când îi spui că ai fost la un meci în care echipa ta a dat douăsprezece goluri. „Și cât a fost?” vine întrebarea obișnuită. „12–0 pentru Sportul.” Urmează inevitabil privirea aceea în care omul încearcă să decidă dacă n-a auzit bine, dacă ai greșit tu sau dacă fotbalul și-a pierdut între timp uzul măsurii.

De aici conversația capătă caracter de verificare. „Doisprezece?” Da, doisprezece. „Goluri?” Da, goluri, nu cornere, nu auturi, nu șuturi spre poartă. Doisprezece goluri. Și, pentru că un asemenea scor pare suspect dacă este spus prea repede, ajungi să-l pronunți pe silabe, cu seriozitatea unui martor chemat să confirme un fapt improbabil: doi-spre-ze-ce. După două-trei asemenea discuții începi să înțelegi că ai fost, fără să știi, la un meci care îți va furniza subiect de conversație pentru toată săptămâna.

Meteorologii au anunțat ploaie. Soarele n-a fost informat

Duminica începuse, cel puțin din punct de vedere meteorologic, sub amenințarea ploii. Prognoza anunțase apă, nori și probabil toate celelalte lucruri pentru care omul prevăzător își ia umbrelă. Numai că, odată ajunși la meci, vremea a decis că nu are niciun chef să respecte indicațiile specialiștilor și a ieșit soarele. Prima surpriză a zilei a fost, așadar, că meteorologia pierduse confruntarea înainte să înceapă fotbalul.

Situația avea, totuși, un  anumit umor involuntar. Adversarii se numeau Fulgerul, fusese anunțată ploaie, dar pe teren era soare. Singura „aversă” serioasă a venit, până la urmă, în poarta gazdelor. La început au fost câteva picături de gol, apoi s-a îndesit fenomenul, iar spre final puteai vorbi fără exagerare despre acumulări importante. Dacă ar fi existat un cod meteorologic pentru goluri, pe la 8–0 probabil trebuia emisă avertizarea, iar la 12–0 intram deja într-o zonă în care Institutul Național de Meteorologie ar fi trebuit să colaboreze direct cu AMFB.

Și uite așa, după o zi în care ploaia adevărată n-a venit, am ajuns totuși acasă spunând că am prins o ploaie zdravănă. Una de goluri. Cu soare. CHiar dacă meciul s-a terminat în nocturnă!

La început numeri golurile. După un timp, începi să ceri confirmări

Primele goluri sunt ușor de gestionat. La 1–0 te bucuri. La 2–0 te bucuri mai tare. La 3–0 începi să te simți confortabil, iar pe la 4–0 constați că după-amiaza se anunță agreabilă. Numai că un scor foarte mare creează o problemă pe care suporterul nu o întâlnește la fiecare meci: trebuie să ții minte unde ai ajuns cu numărătoarea.

În galerie nu stai cu pixul pe foaie. Mai comentezi, mai vorbești cu cel de lângă tine, mai întorci capul o secundă, mai explici cu deplină competență ce ar fi trebuit să facă jucătorul într-o fază care s-a terminat deja. Din tribună, după cum știm, soluțiile sunt întotdeauna impecabile și apar mai ales după fluierul arbitrului. Numai că, în timp ce explici tactica, Sportul mai dă unul. Și apare întrebarea: „Ăsta a fost al șaptelea sau al optulea?”

La un moment dat începi să cauți confirmarea în jur cu seriozitatea unui contabil înainte de bilanț. Cineva spune opt, altcineva spune nouă, apoi îți amintești golul de acum zece minute și refaci mental operațiunea. La 12–0 aproape că simți nevoia unui centralizator. Nu spun că trebuia un Excel, dar n-ar fi stricat. O coloană pentru marcator, una pentru minut și, undeva jos, cu bold, „TOTAL GENERAL: 12”. Ca să nu existe discuții după fluierul de final.

Copiii cu steaguri și cea mai sănătoasă formă de fotbal

Dacă întorceai însă privirea dinspre teren spre tribună, vedeai poate cea mai frumoasă imagine a zilei: mulți copii, cu steaguri, trăind fiecare gol ca și cum ar fi fost primul. Și aici există o diferență foarte mare între ei și noi, adulții. Noi am reușit, de-a lungul vieții, să complicăm extraordinar de mult bucuria. Analizăm, comparăm, anticipăm, criticăm, ne întrebăm dacă jucătorul nu putea pasa cu două secunde mai devreme și, dacă avem suficient timp, refacem sistemul de joc din temelii.

Copiii au o metodă mult mai eficientă. Intră mingea în poartă? Se bucură. Mai intră o dată? Se bucură din nou. Nu fac economie de entuziasm pentru eventualitatea că în repriza a doua ar putea avea nevoie de el. La golul al unsprezecelea reacția lor nu era: „Da, mă rog, încă unul.” Pentru ei fiecare gol avea dreptul lui la bucurie, ceea ce este probabil cea mai corectă interpretare a fotbalului.

Și poate așa se formează un suporter. Nu pentru că într-o zi citește regulamentul, istoricul clubului și toate clasamentele din ultimii 30 de ani. Ci pentru că vine la un meci, primește un steag, aude toba, vede oamenii din jur ridicându-se și, fără să știe exact când s-a produs schimbarea, începe să spună „noi”. „Am dat gol.” „Am câștigat.” „Jucăm duminică.” Din clipa în care pronumele s-a schimbat, situația este destul de clară: ai fost recrutat.

Și urmează consecințele. Începi să verifici când este următorul meci, unde se joacă, cum ajungi acolo și dacă programul de duminică poate fi negociat. Felicitări, ești suporter. Contractul este pe perioadă nedeterminată, nu are clauză de reziliere și, din experiența generală, nici nu prea citește nimeni condițiile înainte să-l semneze.

Toboșarul, singurul om din galerie care ar merita schimbat în minutul 70

O mențiune specială merită toboșarul, care duminică a avut probabil cel mai solicitant post dintre toți cei care n-au pus piciorul pe minge. Noi, ceilalți, mai avem momente de economie. Mai strigăm, mai comentăm, mai aplaudăm, mai respirăm. Uneori ne prefacem că discutăm o fază foarte importantă tocmai în momentul în care galeria cântă și recuperăm la refren. Toboșarul nu beneficiază de asemenea subtilități tactice.

El bate ritmul. Și îl bate iar. Și încă o dată. Fotbaliștii au schimbări, se mai odihnesc, există pauză, apă, indicații. În galerie, omul cu toba pare condamnat prin regulament să ducă meciul până la capăt. După 12 goluri, eu cred că merita cel puțin o primă de efort. Dacă nu, măcar să introducem oficial posibilitatea unei schimbări: în minutul 70 ridică cineva tabela, iese toboșarul, intră rezerva, iar tribuna îl aplaudă în picioare.

Numai că ritmul tobei face ceva important: îi scoate și pe ceilalți din confort. Când ai lângă tine un om care bate fără oprire, devine puțin jenant să stai foarte elegant, cu mâinile împreunate, ca la o conferință despre fiscalitate. Te trezești că strigi. Apoi mai strigi o dată. După care constați că ai intrat în meci și cu vocea, nu doar cu ochii.

Noi, în tribună, avem avantajul că nu greșim niciodată

Există și un motiv pentru care suporterii sunt atât de buni la fotbal: nu joacă. Este o poziție strategică excelentă. Din tribună vezi tot ce trebuia făcut, mai ales după ce faza s-a încheiat. „Trebuia să dea în stânga.” Evident. „Trebuia să tragă.” Absolut. „Trebuia să lase mingea.” Categoric. Dacă ar avea jucătorii inspirația să ne consulte după fiecare fază, probabil n-ar mai greși niciodată.

Problema apare numai dacă cineva îți propune să cobori și să demonstrezi. Atunci devii brusc mult mai înțelegător cu dificultățile jocului. Terenul este mare, mingea aleargă, adversarul are prostul obicei să se opună, iar omul din fața televizorului sau din tribună descoperă că pasa care părea evidentă de la 40 de metri distanță nu mai este chiar atât de evidentă când trebuie să o dai în viteză.

Dar tocmai aici este farmecul galeriei. Avem opinii și le avem cu fermitate. Putem fi în dezacord asupra unei faze și, peste 20 de secunde, să strigăm împreună același „Hai, Sportul!”. Este una dintre puținele forme de contradicție în care oamenii se ceartă asupra pasei și se împacă la gol.

Despre Fulgerul: glumim cu scorul, nu cu oamenii!

Un 0–12 te îmbie, desigur, la glume. Numele adversarului ajută și el, vremea a furnizat material, iar scorul este suficient de neobișnuit încât imaginația să-și facă de cap. Dar dincolo de glume, mie mi se pare normal să existe și respect pentru echipa care a rămas pe teren până la capăt.

Nu este ușor să joci când diferența crește. Există meciuri în care totul îți iese și altele în care, probabil, ai vrea ca timpul să aibă brusc o concepție mai flexibilă despre cele 90 de minute. Fulgerul a continuat să joace, iar asta trebuie spus. Fotbalul de la acest nivel există tocmai pentru că oameni care au serviciu, familie, probleme și viață în afara stadionului își fac timp să vină, să joace, să organizeze, să alerge și să ducă meciul până la capăt.

Așadar, gluma rămâne în zona sigură: Fulgerul a venit, ploaia nu. Soarele a fost titular și când se înserase deja, iar pe tabela de marcaj s-a produs singurul fenomen atmosferic serios al după-amiezii.

Luni, scorul a plecat cu noi prin oraș

A doua zi, meciul continuă într-un mod foarte interesant: prin conversațiile noastre. „Ce-ai făcut ieri?” „Am fost la meci, la Sportul.” „Și cât a fost?” De aici începe spectacolul. Pentru că 12–0 nu este un rezultat pe care interlocutorul îl primește și trece mai departe. Se oprește.

Vecinul întreabă din nou. Colegul poate cere confirmare. Cineva presupune că ai spus 2–0. Altul râde și crede că exagerezi. La un asemenea scor, simpla relatare capătă aerul unei povești de pescuit: peștele devine tot mai mare de fiecare dată când este povestit. Numai că aici nu trebuie să adăugăm nimic. Doisprezece este deja suficient.

Și mi se pare foarte amuzant că, după un meci de genul acesta, suporterul capătă pentru 24–48 de ore un subiect universal. Se vorbește despre vreme? „Nouă ne anunțaseră ploaie și uite ce soare a fost la meci.” Se vorbește despre weekend? „Am fost la Sportul, am câștigat 12–0.” Se vorbește despre fotbal? Aici nici nu mai aștepți invitație.

Desigur, trebuie păstrată o minimă decență. Nu este obligatoriu să comunici scorul casierei de la supermarket. Deși tentația există.

De la 1–0 la 12–0, suporterul se adaptează periculos de repede

Un alt fenomen interesant este viteza cu care omul se obișnuiește cu binele. Înaintea meciului, dacă ne-ar fi oferit cineva un 3–0, probabil îl luam bucuroși și fără negocieri. La 5–0 eram foarte mulțumiți. Numai că la 9–0 începe să apară o formă subtilă de lăcomie sportivă.

Hai 10. S-au făcut 10.

Ei, acum să vină și 11. Vine și al unșpelea.

Și, evident, după ce ai 11, ar fi aproape nepoliticos să nu-l ceri și pe 12, nu-i așa?

În câteva zeci de minute, 5–0, care înainte de meci ar fi părut o victorie uriașă, ajunge să ți se pară ceva aproape modest. Așa se strică omul când lucrurile merg prea bine. Din fericire, fotbalul are grijă să ne readucă periodic la realitate, deci pericolul de răsfăț permanent este mic.

Ce rămâne după ce tabela se stinge?

Scorul va rămâne, firește. Fulgerul – ACSS Sportul Studențesc 0–12 se ține minte ușor. Dar peste timp nu cred că vom păstra numai cifra. Rămân copiii cu steagurile, toba, soarele care a apărut exact când prognoza ne pregătise de ploaie, vocile din tribună, glumele și momentele în care nu mai știai sigur dacă tocmai fusese golul opt sau nouă.

Și mai rămâne ceva: bucuria de a fi fost acolo. Nu văzut pe telefon, nu citit mai târziu într-un rezultat, ci acolo, în tribună, împreună cu ceilalți. Un meci nu este numai ceea ce se întâmplă între cele două porți. Este și omul care bate toba, copilul care ridică steagul, cel care strigă prea devreme „gol!”, cel care vede toate pasele imposibile după ce faza s-a terminat și omul de lângă tine cu care, poate, n-ai nimic altceva în comun în afară de faptul că în acel moment vreți exact același lucru.

Nu vom avea douăsprezece goluri în fiecare duminică. Probabil că ar fi și nesănătos pentru sistemul nervos al adversarilor și pentru brațele toboșarului. Dar tocmai de aceea asemenea zile rămân. Sunt zilele pe care, a doua zi, le povestești vecinilor, colegilor și oricui face imprudența să întrebe:

„Și cât a fost?”

Atunci zâmbești puțin și răspunzi cât mai firesc: „12–0 pentru Sportul.”

Și aștepți. Pentru că știi deja care urmează să fie întrebarea.

„Cât?!”