Mac Popescu și Sportul Studențesc: omul care a construit una dintre marile echipe ale României
Pentru un cititor care descoperă acum Sportul, numele acesta are nevoie de câteva lămuriri. Emil Barbu „Mac” Popescu a fost arhitect, profesor universitar și unul dintre oamenii care au rămas cel mai puternic legați de istoria clubului. A condus Sportul vreme de aproape trei decenii, într-o perioadă în care echipa a crescut, și-a câștigat un loc între numele mari ale fotbalului românesc și a ajuns să dea tribunei din Regie motive să creadă că aproape orice era posibil.
Pentru un suporter vechi, însă, o asemenea prezentare este prea puțin. O funcție spune unde a lucrat un om, dar spune mult mai greu ce a însemnat prezența lui pentru cei care au trăit alături de echipă. În memoria alb-neagră, Mac nu a rămas doar ca un președinte de club. A rămas legat de o epocă.
Unui arhitect care a condus o echipă de fotbal i se spune aproape inevitabil că a construit-o. Cuvântul vine ușor și poate deveni repede o formulă. Numai că, în cazul lui Mac, construcția nu este doar o metaforă frumoasă. O echipă are nevoie de timp ca să capete un fel al ei de a juca, de oameni care să rămână destul împreună, de răbdare când rezultatele întârzie și de cineva care să vadă dincolo de meciul următor. Din tribună se vede doar partea finală a acestei munci: mingea care ajunge unde trebuie, atacul care ridică publicul în picioare, tabela, victoria. Restul rămâne de cele mai multe ori în afara fotografiei.
Tocmai către partea aceea te întorci atunci când îi pomenești numele lui Mac. Către anii adunați în jurul unei echipe, către continuitate, către ceea ce un clasament de sfârșit de sezon nu are cum să cuprindă. Fotbalul păstrează scorurile cu o precizie aproape nemiloasă. Cu oamenii din spatele lor este mai uituc. De aceea, din când în când, suporterilor le revine grija să-i aducă înapoi în poveste.
Mac, studenții și Bucureștiul
Mac venea din lumea arhitecturii și a studenților. La „Ion Mincu” a fost profesor, decan, prorector, rector și președinte al universității, iar numele lui a rămas legat de generații întregi de arhitecți. Tot de lumea studențească îl lega și Club A, un alt loc al Bucureștiului care a rămas în memoria mai multor generații. Dacă pui toate aceste lucruri unul lângă altul, apropierea lui de Sportul Studențesc pare aproape firească.
O școală de arhitectură, un club studențesc, o echipă de fotbal. Sunt locuri diferite, dar în jurul tuturor se adună oameni aflați la vârsta la care viața încă poate lua multe direcții. Unii dintre ei vor rămâne în memoria publică, alții își vor duce profesia și bucuriile departe de reflectoare, dar pentru fiecare poate conta enorm locul în care a fost tânăr. Iar Sportul avea această apartenență chiar în nume. Cuvântul „studențesc” îi dădea o adresă sufletească, o legătură cu orașul și cu o vârstă de care, mai târziu, oamenilor li se face dor.
Poate de aici vine și felul aparte în care este povestită Regia. În amintirile celor care au cunoscut-o, fotbalul nu stă separat de viața din jurul stadionului. Căminele, drumurile până la teren, prieteniile, vocile pe care ajungeai să le recunoști în tribună intră în aceeași istorie cu jucătorii. Pentru cine a trăit vremea aceea, un nume de pe o foaie de meci poate deschide o după-amiază întreagă. Iar Mac Popescu aparține acestei geografii a memoriei, în care distanțele se măsoară și în ani.
O promisiune făcută unui frate
În spatele legăturii lui Mac cu fotbalul a existat însă și o poveste mult mai personală. Fratele său, Ioachim Popescu, fusese fotbalist și murise foarte tânăr, la numai 26 de ani. Mac avea să povestească, peste ani, că apropierea lui de fotbal nu fusese deloc întâmplătoare. Mai întâi fusese suporterul fratelui său, iar apoi viața l-a adus la începutul anilor '70 la Sportul Studențesc, pe atunci în Divizia B.
Când i s-a propus să intre în conducerea clubului, și-a legat această alegere de memoria lui Ioachim. Voia ca Sportul să ajungă în prima divizie și voia să organizeze un memorial care să-i poarte fratelui său numele. Sportul a promovat, iar ceea ce la început putea părea doar începutul unei activități în fotbal avea să se transforme într-o legătură de aproape trei decenii.
Privită de aici, povestea lui Mac capătă altă adâncime. Nu mai este doar istoria unui conducător de club care a avut rezultate. La începutul ei a fost și dorul unui frate. Poate că unele dintre cele mai trainice construcții nu pornesc din planuri desenate pe hârtie, ci dintr-o promisiune făcută cuiva care nu mai este.
Și mai este un detaliu care spune mult despre felul în care Mac privea Sportul. Atunci când vorbea despre una dintre cele mai bune echipe ale clubului, gândul lui se întorcea la formația din anii 1977–1979. Își amintea oamenii aproape „ca pe o poezie”: Moraru sau Răducanu, Tănăsescu, Grigore, Cazan, Manea, Chihaia, Octavian Ionescu, Iorgulescu, Marica sau Kassai, Mircea Sandu, Aurică Rădulescu.
Să-ți amintești o echipă om cu om, după atâția ani, spune poate mai mult decât o statistică. Înseamnă că n-ai privit-o doar din lojă. Înseamnă că ai trăit-o. Iar în formația aceea, Mac îl vedea pe Aurică Rădulescu drept sufletul și conducătorul de joc al echipei. Astăzi, numele lui poate nu mai spune tuturor ceea ce spunea atunci. Tocmai de aceea merită scris din nou. Pentru că Sportul nu a început cu Hagi și nici nu s-a terminat cu el.
Anii în care Sportul era acolo, sus
Au venit apoi fotbaliștii unei alte generații. În anii în care Gheorghe Hagi a jucat la Sportul, între 1983 și 1987, echipa îi avea în jurul lui pe Marcel Coraș, Mircea Sandu, Gino Iorgulescu, Paul Cazan și pe ceilalți oameni ai unei perioade rămase în istoria clubului. Astăzi le citim numele cunoscând carierele care au urmat. Atunci, publicul îi vedea pur și simplu în tricoul alb-negru, într-un prezent care încă nu știa că va deveni atât de prețios.
Aici stă una dintre nedreptățile frumoase ale timpului: pricepem pe deplin ce am avut abia după ce lucrurile s-au îndepărtat. Un meci se termină, pleci acasă și te gândești la etapa următoare. Nu-ți spui că tocmai ai văzut ceva despre care vei vorbi peste patruzeci de ani. Pentru cei care au iubit Sportul acela, bucuria a rămas prinsă în gesturile jucătorilor, în felul în care se lega o fază, în sentimentul că merita să fii acolo. Numele președintelui însoțește această amintire, chiar dacă aplauzele din timpul meciului se îndreptau spre gazon.
În 1986, Sportul Studențesc a devenit vicecampioana României. Locul al doilea a rămas cel mai înalt reper al clubului în campionat. Scrisă astăzi, propoziția pare simplă. Pentru un suporter, însă, locul acela are o greutate care depășește cu mult formularea din palmares. Înseamnă o vreme în care puteai să privești spre vârful clasamentului și să găsești acolo echipa ta. Înseamnă să intri pe stadion știind că Sportul putea învinge pe oricine. Înseamnă mândria aceea greu de explicat cuiva care n-a învățat niciodată să spună „noi” despre unsprezece oameni aflați pe un teren.
Meritul unei asemenea echipe se împarte, firește, între mulți. Jucătorii duc meciul, antrenorii îl pregătesc, alți oameni fac posibilă viața de fiecare zi a clubului. A-l așeza pe Mac în mijlocul acestei povești nu înseamnă să-i iei nimănui meritul, ci doar să-i recunoști locul. O fotografie de echipă are margini. Istoria ei continuă mult dincolo de oamenii care au încăput în cadru. Poate că tocmai aceasta este datoria unui omagiu: să lărgească puțin fotografia.
Anii au trecut, iar Sportul a cunoscut alte generații, alte bucurii și destule amărăciuni. Avea să vină și Gașca Nebună, cu propriul ei fotbal și cu propria ei legendă. Mai târziu au venit vremurile în care întrebarea nu mai era pe ce loc termină echipa, ci când o vom putea vedea din nou. Pentru cine a ținut aproape de culorile acestea, trecutul a devenit un loc în care se putea întoarce. Numele lui Mac era acolo, împreună cu numele jucătorilor, cu Regia și cu amintirea unui Sportul pe care îl puteai găsi în fiecare săptămână într-un program de meci.
Poate că aceasta este una dintre cele mai grele încercări pentru un club care dispare o vreme. Nu pierzi numai meciurile. Riști să pierzi legătura dintre generații. Copilul care vine după tine nu mai știe automat numele pe care tu le-ai auzit o viață întreagă. Trebuie să i le povestească cineva.
Sportul s-a întors. Mac nu mai era acolo
În seara de 9 ianuarie 2024, Mac Popescu s-a stins din viață. Avea 85 de ani. O asemenea dată se scrie repede, între două propoziții, dar ceea ce închide ea nu încape într-un paragraf. Rămân studenții care l-au avut profesor, colegii, arhitecții pe care i-a format, oamenii care l-au cunoscut prin fotbal și suporterii Sportului, fiecare cu propria amintire sau, pentru cei mai tineri, cu poveștile primite de la ceilalți.
Noi, dinspre Sportul, îl așezăm lângă o parte din viața echipei pe care vrem s-o ducem mai departe prin acest jurnal.
Există o tristețe aparte în faptul că revenirea Sportului din septembrie 2026 a venit după plecarea lui. Echipa a avut din nou un meci, alb-negrul s-a văzut iar pe teren, oamenii s-au strâns din nou în jurul Sportului și s-a strigat din nou pentru echipă. Bucuria aceasta a adus însă cu sine și gândul la cei care nu mai puteau fi de față. Când un club se întoarce după o absență atât de lungă, tribuna își numără oamenii și în felul acesta: sunt cei pe care îi vezi, cei cu care te saluți și cei al căror nume apare, pentru o clipă, într-o conversație.
Mac este unul dintre ei.
Nu putem ști ce ar fi spus despre acest început și ar fi prea ușor să-i împrumutăm o replică potrivită doar pentru ca articolul să aibă un final frumos. Putem spune însă ce simțim noi: că întoarcerea Sportului face și mai necesară păstrarea poveștii lui.
Copilul care descoperă astăzi tricoul alb-negru va întreba, poate, cine a fost Hagi pentru echipa aceasta. Va întreba cine sunt oamenii din fotografiile vechi și de ce părinții sau bunicii lui vorbesc despre Regie într-un anumit fel. Va întreba cum a ajuns Sportul vicecampioana României. Și, poate, va întreba cine era omul acela despre care cei mai în vârstă spun simplu: Mac.
Printre răspunsuri trebuie să existe și povestea lui Emil Barbu Popescu.
Pentru că un club trăiește și prin ceea ce oamenii aleg să povestească despre el. Rezultatele noi se vor adăuga celor vechi, vor veni alți jucători, iar copiii de astăzi vor avea, dacă lucrurile merg bine, propriile meciuri de neuitat. Poate că, peste zeci de ani, vor povesti la rândul lor despre o după-amiază în care au venit pentru prima dată să vadă Sportul.
Trecutul poate să le țină tovărășie fără să le apese pe umeri. Este de ajuns ca, din când în când, cineva să deschidă o fotografie și să înceapă: „Pe vremea lui Mac...”
Și atunci povestea va porni iar, cu Sportul, cu studenții, cu Regia, cu fotbaliștii care au ridicat tribunele în picioare și cu un profesor și arhitect al cărui nume a rămas acasă în memoria alb-neagră.
Mulțumim, domnule Mac. Acum, că avem iar o echipă de încurajat, avem și mai multe motive să nu uităm.
Comentarii
Trimiteți un comentariu