Paul Cazan și Sportul Studențesc: de la căpitan la președinte de onoare

Paul Cazan este unul dintre numele prin care, menționându-l, poți povesti despre Sportul Studențesc fără să pierzi din vedere oamenii care au ținut echipa împreună. Fost fundaș central și căpitan al alb-negrilor, apoi antrenor și conducător, el ocupă în septembrie 2026 funcția de președinte de onoare în noul proiect pornit din Liga a V-a București. Numirea îl aduce alături de o echipă care încearcă să refacă legătura dintre generații, într-un moment în care suporterii au din nou un Sportul de urmărit în campionat.

Când începi să cauți oamenii prin care poate fi povestită istoria Sportului Studențesc, numele vin aproape singure: Hagi, Mircea Sandu, Marcel Coraș, Gino Iorgulescu. Sunt fotbaliști pe care îi recunoști într-o fotografie veche înainte să apuci să citești legenda de dedesubt. Dar într-o echipă care a traversat atâtea generații există și oameni care au făcut ceva poate mai greu de observat decât un gol spectaculos: au rămas. Paul Cazan este unul dintre ei.

Fundaș central, căpitan al alb-negrilor, apoi antrenor și conducător, Paul Cazan a petrecut cea mai mare parte a carierei sale legat de Sportul. Iar în septembrie 2026, când echipa încearcă din nou să lege prezentul de trecut, fostul căpitan apare iar lângă ea, de data aceasta în calitate de președinte de onoare. Există ceva liniștitor într-o asemenea continuitate. Un club nu este alcătuit numai din rezultate, clasamente și fotografii puse în arhive. Uneori este alcătuit și din oamenii care pot spune simplu: „Am fost acolo”. Iar când omul acela poate vorbi despre Sportul de acum cincizeci de ani și, în același timp, poate privi o echipă care pornește astăzi din Liga a V-a București, distanța dintre generații devine dintr-odată mult mai mică.

Paul Cazan, 30 septembrie și o coincidență pe care n-am putut s-o ignor

În biografiile fotbaliștilor există date peste care trecem repede: anul debutului, primul meci, ultimul sezon, numărul de apariții și, undeva la începutul fișei, data nașterii. La Paul Cazan m-am oprit exact acolo: 30 septembrie 1951, București. 30 septembrie este și ziua mea de naștere.

Recunosc că mi-a plăcut coincidența. Nu schimbă cu nimic istoria Sportului, nu adaugă niciun gol în palmares și probabil că nici clasamentele nu țin cont de asemenea amănunte. Dar atunci când documentezi povestea unui om pe care l-ai cunoscut mai întâi prin istoria echipei tale, asemenea detalii micșorează puțin distanța. M-am uitat încă o dată la dată, ca atunci când găsești într-un document ceva ce ți se pare prea potrivit și simți nevoia să verifici că n-ai citit greșit. Nu citisem. Paul Cazan, 30 septembrie. Eu, tot 30 septembrie.

Atât. Nu construiesc de aici teorii despre destin și nici nu încerc să revendic vreo contribuție a Balanțelor la istoria fotbalului din Regie. Dar n-am putut să nu zâmbesc. Și mi s-a părut că un articol scris de un suporter are voie să păstreze și asemenea mici întâlniri personale cu personajul lui.

Un debut greu și șaisprezece campionate în același tricou

Paul Cazan a ajuns la Sportul în 1972. Înainte trecuse prin mai multe echipe bucureștene, avusese o perioadă la Steaua fără apariții în prima divizie și jucase la Chimia Râmnicu Vâlcea. Debutul său în Divizia A pentru Sportul a venit pe 14 decembrie 1972, într-un Jiul Petroșani – Sportul Studențesc terminat 3–0. Nu este genul de început pe care îl transformi imediat într-o legendă. Dar poate tocmai de aceea spune ceva despre ceea ce avea să urmeze: o carieră nu se judecă după prima după-amiază.

Paul Cazan a rămas la Sportul până în 1987, traversând șaisprezece ediții de campionat. În jurul lui s-au schimbat loturi, antrenori și generații, iar el a ajuns să poarte banderola și să joace alături de fotbaliști care aveau să rămână în istoria Regiei: Gino Iorgulescu, Mircea Sandu, Marcel Coraș, Gheorghe Hagi. Astăzi, când transferurile mută jucătorii de la un club la altul înainte ca suporterul să apuce bine să le învețe numărul de pe tricou, o asemenea continuitate pare aproape exotică. Șaisprezece campionate înseamnă mai mult decât o cifră. Înseamnă să fii suficient de mult timp într-un club încât fotografiile de echipă să se schimbe în jurul tău.

Peste 460 de meciuri și o mică nedreptate făcută fundașilor

În statisticile Gazetei Sporturilor, Paul Cazan figurează cu 465 de apariții în primul eșalon, toate pentru Sportul Studențesc, și zece goluri. RomanianSoccer indică 464 de partide. Rămâne, așadar, un meci de negociat între arhive, dar esențialul nu se schimbă: vorbim despre peste 460 de meciuri în prima divizie pentru aceeași echipă.

Fotbalul face o mică nedreptate fundașilor. Golul se vede, driblingul se vede, o pasă spectaculoasă intră în reluări. Fundașul care a închis perfect o fază înainte ca ea să devină periculoasă apare ceva mai rar în montajele aniversare. Nu prea faci un clip de două minute cu „cele mai spectaculoase poziționări corecte”. Dar cine a urmărit o echipă ani la rând știe că fotbalul se construiește și de acolo. Înainte ca tribuna să se ridice pentru un gol, cineva a recuperat mingea. Înainte ca atacantul tău să plece spre poarta adversă, cineva a împiedicat atacantul lor să facă același lucru în direcția opusă. Iar Paul Cazan a jucat ani întregi tocmai în zona aceea în care greșeala se vede imediat, iar lucrurile făcute bine par uneori atât de firești încât nici nu mai sunt comentate.

O finală pierdută și un trofeu câștigat

În 1979, Sportul Studențesc a ajuns în finala Cupei României, cu Paul Cazan în echipa de start. Pe 1 iulie, pe stadionul 23 August, Steaua s-a impus cu 3–0. Finalele pierdute au o soartă ciudată în memoria suporterilor. La început dor. Peste ani începi să-ți amintești și altceva: echipa ta fusese acolo.

Un an mai târziu avea să vină și trofeul. În 1980, Sportul a câștigat Cupa Balcanică, trecând de Rijeka în finala disputată în două manșe, 2–0 și 1–1. Paul Cazan a amintit ulterior competiția printre bucuriile importante ale carierei sale. Poate că unui copil care începe astăzi să urmărească fotbalul numele Cupei Balcanice nu-i produce aceeași reacție pe care i-o produce Champions League. Dar istoria unui club trebuie judecată și cu măsura epocii sale. Sportul a intrat în acea competiție și a câștigat-o.

20 septembrie 1984: ziua în care Sportul a bătut Inter Milano

Există meciuri care rămân mai mari decât competiția în care s-au jucat. 20 septembrie 1984. Sportul Studențesc – Inter Milano 1–0. Paul Cazan titular, Mircea Sandu marchează în minutul 84, stadionul 23 August. Inter avea să întoarcă dubla la Milano, câștigând cu 2–0, dar asta nu a șters victoria Sportului cu Inter.

Îmi plac poveștile acestea tocmai pentru că nu trebuie împodobite. Nu trebuie să pretindem că italienii n-au trecut mijlocul terenului sau că Sportul i-a ținut 90 de minute într-un exercițiu de admirație. Paul Cazan însuși a povestit și momentele grele, și ocaziile adversarilor. Asta face victoria mai frumoasă. Sportul nu câștigase pentru că Inter uitase să joace fotbal, ci câștigase un meci greu, împotriva unui adversar mare. Golul a venit în minutul 84. Și de atunci, când un suporter al Sportului spune „Inter”, există mari șanse să nu vorbească despre un city-break la Milano.

1986: Sportul, vicecampioana României

Sezonul 1985–1986 rămâne reperul cel mai înalt al Sportului Studențesc în campionat: locul al doilea. Paul Cazan era acolo, într-o echipă în care jucau Hagi, Iorgulescu, Coraș și ceilalți oameni ai unei generații care făcuse din Sportul o prezență firească în partea de sus a clasamentului.

Astăzi este foarte simplu să scrii „vicecampioană”. Un cuvânt. Pentru un suporter, însă, locul acela înseamnă luni întregi. Înseamnă să deschizi ziarul și să-ți vezi echipa sus, să faci calcule de puncte, să intri pe stadion știind că Sportul poate învinge aproape pe oricine și să spui „noi” despre una dintre cele mai bune echipe ale campionatului. Clasamentul final ocupă câteva rânduri. Viața unui sezon întreg nu încape acolo.

Brøndby, Peter Schmeichel și o seară în care 3–0 n-a fost suficient

În 1987, rolul lui Paul Cazan s-a schimbat. Omul care fusese jucător și căpitan ajunsese pe banca tehnică. Și tocmai atunci Sportul a primit una dintre acele misiuni pentru care, dacă ai avea posibilitatea să alegi înainte, probabil ai spune politicos: „N-aveți ceva mai simplu?” Sportul pierduse cu 3–0 la Brøndby, în Danemarca. În retur, Bucureștiul trebuia să recupereze trei goluri. Le-a recuperat. După 90 de minute și prelungiri a fost 3–0, iar la loviturile de departajare Gheorghe Cristian a apărat toate cele trei penalty-uri ale danezilor. În poarta adversă se afla un tânăr numit Peter Schmeichel. Sportul s-a calificat.

În unele relatări apare celebrul „6–0”, rezultat din adunarea celor trei goluri cu cele trei penalty-uri transformate. Evidența competiției consemnează însă 3–0 după prelungiri și calificarea Sportului la lovituri de departajare. Istoria dublei cu Brøndby este suficient de spectaculoasă și fără să forțăm aritmetica. Paul Cazan tocmai trecuse din vestiar pe bancă, iar Gino Iorgulescu era încă în teren. Mai târziu, întrebat ce le spusese jucătorilor înaintea returului, Cazan a recunoscut că nu mai ținea minte exact discursul.

Și, sincer, îmi place răspunsul. Suntem obișnuiți ca victoriilor istorice să li se găsească retrospectiv discursuri perfecte, parcă scrise special pentru filmul documentar care urmează să fie făcut peste 30 de ani. Viața e ceva mai dezordonată. Uneori omul nu mai ține minte fraza. Ține minte meciul. Și este suficient.

Campion mondial universitar și povestea continuată de Lucian Cazan

Cariera lui Paul Cazan mai are un episod care merită păstrat: în 1974 a făcut parte din naționala universitară a României care a câștigat titlul mondial universitar, după finala cu Bulgaria, câștigată cu 4–1 la Monte Carlo. În schimb, la reprezentativa A de seniori nu a strâns selecții, una dintre acele ciudățenii pe care fotbalul le păstrează în biografia unor jucători foarte importanți la nivel de club.

Legătura familiei Cazan cu Sportul nu s-a oprit aici. Fiul său, Lucian Cazan, avea să debuteze în prima ligă tot pentru Sportul, la 23 iulie 2010, într-un meci cu Oțelul Galați. Aici fotbalul își permite una dintre imaginile lui frumoase: tatăl care a jucat sute de meciuri pentru un club ajunge să privească același tricou purtat de fiul său. Dintr-odată, istoria unui club devine și istorie de familie.

De la teren la birou și, în 2026, din nou lângă Sportul

După teren și bancă, Paul Cazan a cunoscut fotbalul și din conducere. A lucrat în structurile mai multor cluburi, iar în 2010 devenea director sportiv la Universitatea Cluj, după experiențe la Rapid, UTA și Sportul. A văzut, așadar, fotbalul din aproape toate unghiurile lui: din teren, din vestiar, de pe bancă și din birou.

În septembrie 2026 s-a întors lângă Sportul într-o funcție onorifică. La prezentarea noii echipe, a spus simplu: „Cu mare dragoste o să încerc să ajut din această poziție.” Nu trebuie să-i adăugăm noi promisiuni. Fraza este suficientă, pentru că vine de la un om care nu descoperă acum ce înseamnă Sportul. A petrecut deja o bună parte din viața lui acolo.

Paul Cazan și Sportul Studențesc care începe din nou

În evidențele AMFB, actuala echipă apare sub denumirea ACS al Suporterilor Sportul Studențesc. Proiectul a pornit din implicarea suporterilor și din ideea unei reconstrucții progresive, de jos. Drumul este lung, poate foarte lung, dar tocmai de aceea contează să existe lângă echipă oameni care pot lega începutul acesta de ceea ce a fost cândva Sportul.

Un copil care vine astăzi la un meci îl poate vedea pe Paul Cazan doar ca pe un domn aflat lângă echipă. Poate nu știe nimic despre Inter, n-a auzit de Rijeka, nu știe ce s-a întâmplat cu Brøndby, nu știe că Sportul a fost vicecampioana României și nici ce înseamnă peste 460 de meciuri în același tricou. Dar poate întreba. Și cineva din tribună îi poate răspunde. Așa se transmite un club. Nu prin obligația de a memora clasamente și statistici, ci prin povești. Una duce la alta. De la meciul de azi ajungi la un meci din 1984, de la o fotografie nouă ajungi la una alb-negru, iar de la fotografia aceea ajungi să întrebi cine era fundașul din mijloc. Și afli că îl chema Paul Cazan.

Același alb-negru, după mai bine de jumătate de secol

Mi-ar plăcea să închei povestea aceasta nu cu o statistică, deși Paul Cazan are destule. Nici cu cele 465 sau 464 de meciuri, nici cu Inter, nici cu Brøndby, ci cu distanța dintre două imagini. În prima, un tânăr fundaș ajunge la Sportul Studențesc în 1972 și începe un drum despre care nu avea de unde să știe cât va dura. În a doua, mai bine de jumătate de secol mai târziu, același om este din nou lângă Sportul. Nu mai intră pe teren cu banderola de căpitan. Îi privește pe alții intrând.

Între cele două imagini au încăput generații, victorii europene, o finală de Cupă, un trofeu balcanic, un loc doi în campionat, o calificare aproape imposibilă cu Brøndby, ani în care Sportul a dispărut din locul în care suporterii erau obișnuiți să-l găsească și, în cele din urmă, încercarea de a porni din nou. Iar eu am descoperit, în timp ce puneam toate acestea cap la cap, că omul despre care scriu s-a născut tot pe 30 septembrie.

Uneori istoria unui club este făcută din marile rezultate. Alteori, din detalii mici care te fac să te oprești o secundă și să simți povestea ceva mai aproape. Paul Cazan le are pe amândouă. Iar Sportul Studențesc, acum că are iar o echipă de încurajat, are și mai multe motive să-și țină oamenii aproape.