ACSS Sportul Studențesc – Fairplay 3–2: o victorie cât o întoarcere acasă

 ACSS Sportul Studențesc a învins Fairplay București cu 3–2 la revenirea în Liga a V-a. Un scor pe care, într-o altă duminică și pentru o altă echipă, l-am fi citit poate în câteva secunde și am fi trecut mai departe.

Numai că duminica aceasta nu seamănă cu celelalte.

După aproape zece ani, Sportul avea din nou un meci de campionat. Avea adversar, avea arbitru, avea un prim unsprezece, avea goluri de dat și goluri de primit. Și, mai ales, avea din nou oameni care își luaseră de acasă eșarfele alb-negre și veniseră să-l vadă.

Uneori te întorci la fotbal purtând cu tine mult mai mult decât o eșarfă. Vin cu tine nume pe care nu le-ai uitat, chipuri, meciuri vechi, drumuri pe care le-ai făcut de atâtea ori încât încă le știi. Vin și anii în care n-ai mai avut unde să te duci duminica pentru echipa ta.

Așa a început pentru noi seara de 6 septembrie.

Cronica meciului: cinci goluri și primele trei puncte

Sportul a câștigat cu 3–2. Pentru alb-negri au marcat Horia Mladinovici, de două ori, și Bogdan Pătrașcu.

Atât spun cifrele.

Din galerie, meciul a avut însă și un alt scor, imposibil de trecut pe tabelă. Era prima dată după atâția ani când puteai să te enervezi pentru o minge pierdută de Sportul, să tresari la un atac, să strigi la un gol și să te uiți la ceas întrebându-te cât mai e până la final. Lucruri mărunte, obișnuite pentru orice suporter. Tocmai de aceea atât de prețioase pentru unul care le pierduse.

Victoria a fost la limită și poate că e mai bine așa. N-a fost o ceremonie, n-a fost un meci demonstrativ și nici o defilare a unor nume din trecut. A fost fotbal adevărat, cu un rezultat care trebuia câștigat.

Iar Sportul l-a câștigat.

În Liga a V-a, cu o memorie care nu încape într-un clasament

Fotbalul are uneori o ironie frumoasă. Te obligă să o iei de la început tocmai când vii cu foarte mult trecut în spate.

ACSS Sportul Studențesc pornește din Liga a V-a. Nu există scurtături pentru istorie și nici puncte acordate pentru ceea ce ai fost cândva. Trebuie să joci din nou, meci după meci, și să urci.

Dar te uitai duminică spre teren și era imposibil să vezi numai o echipă de Liga a V-a.

În poartă era Vlad Niculescu. În fața lui, Raul Ciupe, Răzvan Patriche, Eduard Stăncioiu și Liviu Rusu. Mai sus, Bogdan Pătrașcu, Viorel Ferfelea și Alin Rațiu, alături de Ioniță, iar în atac A. Dumitru și Răzvan Stanca.

Numele acestea au mai fost rostite împreună cu numele Sportului. Unele de sute de ori.

Și aici, cred, se află una dintre poveștile cele mai frumoase ale acestei reveniri: oamenii aceștia nu s-au întors pentru o fotografie aniversară.

S-au legitimat. Și au intrat pe teren.

Ciupe și Patriche au cunoscut Sportul din anii în care „Gașca Nebună” încă făcea spectacol în fotbalul mare. Ferfelea este unul dintre acele nume pe care, dacă ai urmărit Sportul în anii 2000, aproape că nu le poți despărți de tricoul alb-negru. Pătrașcu a plecat de aici spre o carieră care l-a dus până în Italia, iar duminică, la 47 de ani, a înscris din nou pentru Sportul.

Nu știu dacă asemenea lucruri se pot explica foarte bine cuiva care privește fotbalul numai prin clasamente.

Poate că nici nu trebuie.

Și mai era ceva aproape neverosimil în imaginea de pe teren. Eduard Stăncioiu și Răzvan Stanca, portari pe care fotbalul românesc i-a cunoscut ani la rând între buturi, alergau acum ca jucători de câmp. Stanca, chiar în atac. Nu pentru că la 45 sau 46 de ani cineva se gândea să-și reinventeze cariera, ci pentru că ACSs Sportul Studențesc avea nevoie, acum, de oamenii lui.

Era ceva tandru și puțin nebunesc în asta. Foști fotbaliști de primă ligă, oameni care au jucat pe stadioane mari, întorși într-o seară de septembrie pe un teren din Tei ca să ajute o echipă să înceapă iar de la capăt.

Poate că așa arată, de fapt, apartenența.

Nici în jurul terenului trecutul nu stătea deoparte. Tibi Bălan conduce acum echipa, Răzvan Patriche este și el în staff, Vlad Niculescu și Alin Rațiu au intrat în structura noului club, iar Paul Cazan, unul dintre numele mari ale vechiului Sportul, este președinte de onoare. Noua construcție s-a făcut, firesc, chemând acasă oameni care știu ce înseamnă locul acesta.

Dar printre veterani a apărut și un nume în dreptul căruia nu stătea o vârstă de patruzeci și ceva de ani: Ioniță, juniorul.

Și poate că acolo trebuie privit viitorul.

Foștii jucători pot duce Sportul peste începutul acesta, îi pot da timp, memorie și identitate. Dar echipa care va urca, într-o zi, mai departe va trebui să fie crescută. Tocmai de aceea, ideea unei academii nu este un amănunt al proiectului, ci probabil partea lui cea mai importantă. Cei care au fost cândva copiii Sportului au venit acum să facă loc copiilor care vor fi Sportul de mâine. Clubul și-a declarat dezvoltarea academiei drept unul dintre obiectivele centrale ale relansării.

Iar dintre toți oamenii acestei seri, Horia Mladinovici a avut poate rolul cel mai neașteptat. Îl știm ca arbitru în SuperLiga. Duminică a intrat pe teren în tricoul Sportului și a marcat de două ori.

Două goluri la revenirea unei echipe după aproape un deceniu.

Fotbalul are și simțul umorului.

Din galerie: chipurile unei reîntâlniri

Eu am văzut însă cea mai mare parte a poveștii de dincolo de linia terenului.

Din galerie.

Și acolo Sportul pare să fi rămas ceea ce fusese.

Erau steaguri alb-negre, eșarfe ridicate și vocile celor care nu uitaseră cântecele. Dar erau și copii. Erau femei. Erau familii. Erau oameni care se știau de ani și oameni care poate veniseră pentru prima dată.

Nu era o galerie în care trebuia să te uiți peste umăr. Nu era nevoie de agresivitate ca să dovedești că îți iubești echipa și nici de înjurături ca să te faci auzit.

Era pur și simplu o comunitate care își regăsise locul.

Pentru cine vine din lumea altor galerii, poate fi surprinzător. Sportul a avut întotdeauna ceva aparte și în tribună. O anumită liniște în mijlocul pasiunii, un soi de umor, oameni care puteau să sufere pentru echipă fără să transforme adversarul în dușman.

Duminică erau din nou acolo.

Într-o fotografie, steagul alb-negru aproape că umple cadrul. În alta, jucătorii sunt întorși spre galerie și aplaudă.

M-am uitat la fotografia aceea după meci și mi s-a părut că, dintre toate, ea povestește cel mai bine ziua.

Timp de aproape zece ani n-a mai fost nimeni pe teren căruia galeria Sportului să-i poată răspunde.

Acum era.

Ei ne aplaudau pe noi.  Noi îi aplaudam pe ei.

Am venit cu amintirile.
Am plecat cu una nouă.

Și în câteva secunde se strânge acolo aproape tot sensul revenirii.

Nu sunt șterși anii în care Sportul a lipsit. Nu trebuie nici să ne prefacem că nu au existat. Dar, de duminică, lângă amintiri există din nou ceva care se petrece acum.

Putem spune: „meciul de azi”.

Putem spune: „golul lui Pătrașcu”.

Putem spune: „am câștigat”.

Și, mai ales, putem spune din nou: „meciul următor”.

Ce ducem mai departe după această victorie?

Drumul abia începe.

Sportul este în Liga a V-a și nimeni nu poate ști cât de repede vor veni treptele următoare. Va trebui construită o echipă nouă, va trebui crescută o generație nouă și vor exista, inevitabil, zile în care tabela nu va fi la fel de prietenoasă ca astăzi.

Dar o echipă nu renaște numai fiindcă a reapărut într-un clasament.

Renaște când oamenii se întorc lângă ea.

Când foștii jucători își pun din nou ghetele. Când un copil află pentru prima dată ce înseamnă alb-negru. Când cineva scoate din dulap o eșarfă pe care n-a avut unde s-o poarte ani întregi. Când după fluierul final nu pleci acasă cu nostalgia a ceea ce a fost, ci discutând despre ce urmează.

Pe 6 septembrie 2026, ACSS Sportul Studențesc a câștigat cu 3–2.

Dar nu cred că acesta este lucrul pe care ni-l vom aminti primul peste ani.

Ne vom aminti oamenii.

Ne vom aminti steagurile.

Ne vom aminti jucătorii veniți spre galerie.

Și poate ne vom aminti sentimentul acela straniu și simplu că, după aproape zece ani, ceva ce fusese pus la trecut putea fi rostit din nou la prezent.

ACSS Sportul Studențesc este aici.

Iar duminica viitoare — sau ori de câte ori când ca fi următorul meci — va trebui să fim și noi!