„Hagi ar fi fost al doilea Rădulescu”. Povestea unui destin frânt la 25 de ani

Avea 25 de ani, era unul dintre liderii Sportului Studențesc, internațional român și tocmai jucase o finală de Cupa României. Trei zile mai târziu, la Hanovra, destinul a închis brutal o poveste care abia ajunsese la capitolul cel mai frumos. Despre Aurel „Aurică” Rădulescu, Mircea Sandu avea să spună peste ani o frază care rezumă poate cel mai bine cât de sus îl vedeau cei care l-au cunoscut: „Nu Aurică ar fi fost al doilea Hagi, ci Hagi ar fi fost al doilea Rădulescu”.

Copilul de la Adamclisi care a ajuns în fotbalul mare

Aurel Rădulescu s-a născut la 13 octombrie 1953, la Adamclisi, în județul Constanța. Era mezinul unei familii cu cinci băieți. Familia s-a stabilit apoi la Constanța, în cartierul Brătianu, iar fotbalul a început așa cum începea pentru foarte mulți copii ai vremii: pe maidan și pe terenul școlii.

Acolo l-a remarcat Adam Munteanu, antrenor la juniorii Farului. L-a dus la club și, câțiva ani mai târziu, pe 2 aprilie 1972, Aurică debuta în Divizia A, într-un Steagul Roșu Brașov – Farul 3–0. Pentru Farul, devenit în acea perioadă și FC Constanța, avea să adune 25 de meciuri și două goluri în primul eșalon.

Era însă doar începutul. Povestea pentru care avea să fie ținut minte nu urma să se scrie la malul mării, ci la București. În Regie.

Viareggio 1973: primul semn

În 1973, Rădulescu era deja între tinerii despre care fotbalul românesc începea să vorbească. A făcut parte din lotul sub 21 de ani pregătit de Cornel Drăgușin pentru prestigiosul turneu de la Viareggio.

În partida câștigată cu 2–0 în fața celor de la Lanerossi Vicenza, Aurică a trimis mai întâi mingea în bară, apoi a înscris în minutul 85, după o acțiune personală. Echipa României avea să încheie competiția pe locul al treilea.

În unele evocări ulterioare s-a spus că Rădulescu ar fi fost declarat cel mai bun jucător al turneului. Documentele contemporane găsite până acum nu confirmă suficient de solid acel premiu individual. Nici nu este nevoie să-i mai adăugăm ceva poveștii: la 19 ani, Aurică juca deja într-o competiție internațională importantă și marca.

Regia devine casa lui

În același an, 1973, ajunge la Sportul Studențesc. De aici înainte, numele lui Aurică Rădulescu și tricoul alb-negru vor deveni greu de separat.

În șase sezoane de Divizia A pentru Sportul a jucat 146 de meciuri și a înscris 26 de goluri. Fișa statistică a carierei sale poate fi consultată și în arhiva RomanianSoccer. Fișa lui Aurel Rădulescu – RomanianSoccer

Dar cifrele sunt probabil cea mai săracă parte a poveștii.

Aurică era stângaci, înalt, tehnic, elegant. Avea dribling, avea pasă și avea acel lucru greu de măsurat în statistici: vedea jocul. Nu era doar fotbalistul căruia îi dădeai mingea. Era fotbalistul pe la care mingea trebuia să treacă.

Mac Popescu îl considera sufletul și conducătorul de joc al acelei echipe. Într-un interviu avea chiar să-l plaseze valoric peste Hagi. În portretul dedicat lui Mac Popescu pe Sportul Redivivus am scris despre echipa anilor 1977–1979 și despre locul lui Aurică în ea. Mac Popescu și Sportul Studențesc – Sportul Redivivus

La 16 aprilie 1978, într-un Sportul – UTA 3–2, Rădulescu a deschis scorul în minutul 24 și a primit nota 9 în cronica ziarului „Sportul”. În toamna aceluiași an, presa îl descria deja drept conducătorul de joc al echipei.

Nu este o legendă construită retrospectiv după tragedie. Așa era văzut în timp ce încă juca.

În sezonul 1977–1978 a avut 31 de apariții și șapte goluri, iar Sportul a terminat campionatul pe locul patru. În 1978–1979 a jucat 30 de partide și a înscris din nou de șapte ori. Bilanțul publicat de ziarul „Sportul” după acel sezon îi acorda cea mai bună medie a notelor dintre jucătorii echipei: 7,00. Paul Cazan urma cu 6,85.

Aurică nu era un fotbalist care își consumase momentul de glorie.

Era exact la vârsta la care începea să devină foarte bun.

„Hagi ar fi fost al doilea Rădulescu”

Ani mai târziu, Mircea Sandu avea să rostească despre fostul său coleg una dintre acele replici care rămân.

Ideea lui era simplă și spectaculoasă: dacă destinul nu l-ar fi oprit pe Aurică, comparația ar fi trebuit făcută invers. Nu Rădulescu ar fi fost „un al doilea Hagi”.

Hagi ar fi fost „al doilea Rădulescu”.

Afirmația apare și într-o amplă retrospectivă dedicată lui Aurel Rădulescu, care reconstituie cariera și tragedia fotbalistului. Retrospectiva despre Aurel Rădulescu și comparația cu Hagi – GSP

Evident, istoria nu permite asemenea comparații să fie demonstrate. Hagi a avut cariera pe care o știm. Aurică nu a primit timpul necesar pentru a ne arăta până unde putea ajunge.

Dar tocmai de aceea replica lui Mircea Sandu spune atât de mult. Nu este un clasament făcut de noi, la aproape jumătate de secol distanță. Este amintirea unui om care a împărțit vestiarul și terenul cu el.

Și nu era singurul care îl vedea astfel. Mircea Rădulescu vorbea despre driblingurile lui „în croșete” și despre pasa decisivă. Angelo Niculescu îl considera un talent ieșit din comun. Mac Popescu vorbea despre eleganță, despre piciorul stâng și despre autoritatea lui în echipă.

Atâtea mărturii venite din direcții diferite încep să contureze același fotbalist.

Aurică în tricoul României

În 1978 vine și echipa națională.

Debutul nu putea fi tocmai comod. Pe 5 aprilie, România juca la Buenos Aires cu Argentina, într-un meci urmărit de zeci de mii de spectatori. Peste numai câteva luni, Argentina avea să devină campioană mondială.

Aurică Rădulescu a strâns șase selecții la naționala de seniori, toate în 1978. A apărut în partide cu Argentina, URSS, Iugoslavia, Spania, Grecia și Israel. Statisticile internaționale confirmă cele șase apariții pentru România. Aurel Rădulescu – National Football Teams

Meciul rămas în memorie este România – Iugoslavia, 3–2, din 25 octombrie 1978. Aurică a intrat după pauză, iar evocările acelei partide îi atribuie un rol important în revenirea tricolorilor.

Șase meciuri la națională.

Atât i-a permis timpul.

Europa, Olympiacos și o echipă care începea să creadă

Aurică apucase să joace și în Europa. În Cupa UEFA 1976–1977, Sportul Studențesc a eliminat Olympiacos după 3–0 la București și 1–2 la Pireu, înainte de întâlnirea cu Schalke 04.

Rădulescu a bifat trei apariții europene în acea ediție.

Sportul acelor ani nu era încă echipa cu Hagi care avea să devină vicecampioana României în 1986, dar în Regie se construise deja ceva. Era un club capabil să crească jucători și să-i țină împreună suficient de mult încât echipa să capete personalitate.

Aceeași filozofie avea să reapară, peste decenii, în generația pe care suporterii au botezat-o „Gașca Nebună”. Gașca Nebună – Sportul Studențesc care juca fără să ceară voie nimănui

Aurică aparținea unei generații mai vechi, dar ideea era aceeași: în Regie, fotbalul trebuia jucat.

Golul de la Sofia

În mai 1979, Sportul Studențesc întâlnea Slavia Sofia în Cupa Balcanică. Alb-negrii câștigaseră turul de la București cu 2–0.

În retur, lucrurile se complică. Slavia conduce, calificarea începe să tremure, iar meciul ajunge în ultimele minute.

Atunci apare Aurică.

În penultimul minut, pornește într-o acțiune individuală și șutează de la aproximativ 20 de metri.

Gol.

Slavia câștigă partida cu 3–2, dar Sportul merge mai departe cu 4–3 la general.

Finala avea să se dispute abia în 1980, împotriva Rijekăi, iar Sportul Studențesc avea să câștige Cupa Balcanică.

Aurică nu mai era.

Nu putem să-i trecem în palmares un trofeu la a cărui finală nu a participat. Putem însă spune ceva la fel de important: a jucat și a marcat în drumul Sportului spre acel trofeu.

Golul lui de la Sofia a rămas acolo.

Dinamo și drumul spre finala Cupei

Pe 27 iunie 1979, Sportul Studențesc joacă semifinala Cupei României împotriva lui Dinamo.

Alb-negrii câștigă cu 1–0 prin golul lui Constantin „Gică” Stroe. Cronica vremii îl remarcă și pe Rădulescu, inclusiv pentru colaborarea cu Chihaia și pentru o pasă excelentă care desface apărarea dinamovistă.

Sportul era în finală.

Pentru clubul din Regie, era un moment uriaș.

Pentru Aurică urma, fără ca nimeni să știe, ultimul meci.

1 iulie 1979

Finala Cupei României se dispută pe stadionul „23 August”. Adversara este Steaua.

Sportul pierde cu 3–0.

Aurică Rădulescu este titular.

Cronica zilei următoare îl surprinde și executând o lovitură liberă în minutul 52. După meci, vorbește cu presa. Recunoaște superioritatea Stelei și spune că Sportul își supraestimase forțele după victoria cu Dinamo.

Era o declarație obișnuită după o finală pierdută.

Numai că nimic din ceea ce avea să urmeze nu mai putea fi obișnuit.

Meciul din 1 iulie 1979 a fost ultima partidă oficială identificată în cariera lui Aurică Rădulescu.

Hanovra

După finală, delegația Sportului pleacă în Republica Federală Germania. Avion până la Frankfurt, apoi tren spre Hanovra.

Mărturiile foștilor coechipieri spun că Aurică Rădulescu și Gică Stroe au rămas în vagon atunci când ceilalți coborâseră. Când și-au dat seama, trenul se pusese deja în mișcare. Au încercat să coboare.

Amândoi au fost grav răniți.

Gică Stroe a supraviețuit.

Aurică, nu.

Relatările ulterioare diferă asupra unor detalii ale accidentului și asupra evoluției lui medicale. În schimb, data morții este documentată limpede de anunțul Sportului Studențesc publicat în presa vremii:

4 iulie 1979.

Trei zile după finala Cupei României.

La 25 de ani.

Un copil care nu și-a cunoscut tatăl

Drama nu s-a terminat în gara de la Hanovra.

Partenera lui Aurică, Emilia, era însărcinată și foarte aproape de termen. La numai câteva zile după moartea fotbalistului s-a născut fiul lor, Aurel Cristi.

Sursele nu coincid perfect asupra zilei exacte a nașterii, de aceea e mai cinstit să nu forțăm precizia acolo unde documentele nu ne-o permit.

Imaginea rămâne însă aceeași și este suficient de dureroasă fără niciun adaos: un copil venea pe lume la câteva zile după ce tatăl lui murise.

Aurică Rădulescu a fost înmormântat la Constanța.

146 de meciuri în alb-negru

La final rămân cifrele. Nu pentru că ar putea povesti omul, ci pentru că ele ne arată cât apucase deja să facă.

146 de meciuri și 26 de goluri pentru Sportul Studențesc în Divizia A.

171 de partide și 28 de goluri în total în primul eșalon.

Șase selecții pentru România.

O finală de Cupa României. Meciuri europene. Goluri. Pase. O echipă construită în jurul lui. Și 25 de ani.

Statisticile nu spun însă cum cerea mingea. Nu spun cum dribla. Nu spun cum vedea o pasă înaintea altora. Nu spun de ce oameni care au cunoscut atât de mulți fotbaliști mari au continuat să vorbească despre el zeci de ani mai târziu.

Mai ales, cifrele nu pot spune ce ar fi urmat.

Memoria alb-neagră

În octombrie 1979, Sportul Studențesc și Gloria Buzău au organizat Memorialul „Aurică Rădulescu”.

Mai târziu, numele lui apare în unele baze internaționale asociat stadionului Sportului din Regie. Nu avem încă documentul care să stabilească exact actul și momentul oficial al unei asemenea denumiri, așa că nu vom transforma memoria într-un fapt administrativ nedovedit.

Nici nu este nevoie.

În istoria Sportului, Aurică era deja acasă.

Când am scris despre revenirea Sportului Studențesc după aproape zece ani, am vorbit despre nevoia de a lega din nou generațiile. După zece ani: Sportul Studențesc s-a întors Un club nu trăiește numai prin echipa pe care o are astăzi. Trăiește și prin oamenii ale căror nume sunt rostite mai departe.

Aurică Rădulescu este unul dintre ei.

Fotbalistul care a rămas pentru totdeauna la 25 de ani

Fotbalul este plin de cariere care se termină cu un ultim tur de stadion. Cu flori, aplauze, tricouri ridicate spre tribună și foști colegi veniți să spună câteva cuvinte.

Alte cariere se sting încet. O accidentare, un transfer, câteva sezoane pe final, apoi retragerea.

Aurică Rădulescu nu a avut parte de niciuna dintre aceste încheieri.

Pe 1 iulie 1979 juca o finală de Cupa României pentru Sportul Studențesc.

Pe 4 iulie nu mai era.

Poate tocmai de aceea, în fotografia istoriei alb-negre, Aurică nu îmbătrânește niciodată.

Rămâne stângaciul elegant. Rămâne conducătorul de joc. Rămâne omul care primește mingea și ridică privirea. Rămâne fotbalistul care, într-un final de meci la Sofia, decide că mai este timp pentru o ultimă acțiune și trage de la 20 de metri.

Și rămâne întrebarea pe care fotbalul nu o va putea rezolva niciodată:

Ce-ar fi fost dacă?

Mircea Sandu și-a dat propriul răspuns.

„Hagi ar fi fost al doilea Rădulescu.”

Noi nu putem ști dacă istoria i-ar fi dat dreptate.

Putem ști însă altceva.

Aurică Rădulescu a fost unul dintre acei fotbaliști care au făcut ca tricoul alb-negru al Sportului Studențesc să însemne mai mult decât rezultatul unei duminici. Iar un asemenea jucător nu dispare din Regie doar pentru că timpul lui s-a oprit prea devreme.