Patronul, fotbalul și marele viitor care nu mai vine: pamflet despre promisiuni, „bătrâni” și o echipă care încă joacă

 

Pamflet satiric. Personajele, situațiile și replicile sunt tratate în cheie literară. Cine recunoaște pe cineva în ele o face pe propria răspundere și, eventual, pe propria memorie.

Marele finanțator al zilei de mâine

Domnul patron avea o calitate rară: putea să trăiască simultan în două epoci. În trecut, unde toate meritele îi aparțineau, și în viitor, unde urmau să se întâmple toate lucrurile importante. Singurul loc în care nu se simțea prea bine era prezentul. Prezentul avea obiceiul prost să vină cu scadențe, facturi, jucători, antrenamente, terenuri și alte chestiuni lipsite de poezie.

De aceea, domnul patron se refugiase de mult timp în viitor. Acolo era excelent. În viitor, echipa revenea, în viitor se investea, în viitor se reconstruia, în viitor lucrurile se făceau serios, profesionist și la nivel înalt. Era un loc atât de frumos, încât nimeni nu înțelegea de ce ar mai fi trebuit să coborâm în prezent, unde oamenii aveau prostul gust să întrebe când vin banii.

Un jucător intra în birou pentru un salariu și ieșea de acolo cu o lecție de viață. După o oră afla că banii nu sunt totul, că trebuie să existe atașament, că tricoul trebuie respectat, că marile caractere se formează în dificultate și că un om care cere să fie plătit riscă să lase impresia neplăcută că joacă fotbal pentru bani.

Era impresionant. Singura persoană căreia nu i se cerea să demonstreze atașament prin renunțarea la bani era, dintr-o coincidență administrativă, patronul. Dacă un jucător întreba când își primește restanțele, discuția putea porni de la salariu și ajunge, fără oprire, la o pasă greșită din etapa a treia. La sfârșit, omul care venise creditor pleca aproape convins că este dator.

Contabilitatea se făcea prin analiza fazelor.

Când fotbalul intră în insolvență, dar fotbaliștii refuză să dispară

Așa au trecut anii. Unii dintre băieții aceia au trecut bine de 30, de 35, de 40 de ani. Genunchii au început să protesteze ceva mai convingător decât o făcuseră vreodată memoriile depuse pe la comisii. Copiii au crescut, părul, unde a mai rămas, s-a împrietenit pe alocuri cu albul, dar dragostea pentru minge a refuzat să se pensioneze.

Și aici începe partea cu adevărat comică: după ani în care fotbalul fusese administrat cu atâta grijă încât aproape dispăruse, câțiva dintre cei care îl jucaseră s-au întâlnit cu câțiva suporteri și au comis o faptă de o gravitate excepțională.

Au hotărât să joace din nou.

O idee de echipă născută la o bere. Ce lipsă de profesionalism!

Unde s-a născut ideea? Nu într-un turn de sticlă, nu la un summit financiar, nu într-o sală cu proiector, plan de business și douăzeci și șapte de slide-uri intitulate „Strategia 2035”. Legenda spune că s-a discutat simplu, între oameni, la o cârciumă, la o masă, cu bere.

Ceea ce, trebuie recunoscut, reprezintă o lipsă gravă de profesionalism.

Un club adevărat, după cum știm, nu se naște la bere. Un club adevărat se poate distruge însă foarte bine în niște birouri.

Între două pahare, niște suporteri au avut obrăznicia să creadă că o echipă este mai mult decât o ștampilă. Foști jucători au avut obrăznicia să creadă că mai pot da într-o minge. Și, mai rău, câțiva oameni au avut obrăznicia să creadă că tradiția aparține și celor care au trăit-o, nu numai celui care păstrează un dosar într-un sertar.

„Bătrânii” de 40 și ceva de ani au o problemă: încă joacă

Așa a apărut echipa despre care domnul patron putea spune, cu superioritate, că e un circ. Și, într-un fel, avea dreptate. Era un circ absolut revoltător: niște oameni trecuți de 40 de ani alergau după minge de bunăvoie. Un singur junior risca să scadă media de vârstă și trebuia atent supravegheat.

Restul erau oameni care, după standardele severului critic de fotbal, ar fi trebuit probabil să stea cuminți pe canapea și să povestească copiilor cum jucau ei cândva. Numai că ei continuau să joace. Mai încet, poate. Cu mai multe bandaje. Cu o încălzire care uneori amenință să dureze cât prima repriză. Cu ziua de luni rezervată negocierilor dintre organism și gravitație.

Dar joacă.

Pentru că poți să-i numești, cu suficientă superioritate, „bătrâni”. Numai că „bătrânii” ăștia intră pe teren. Aleargă, mai dau o pasă, mai dau un gol, mai înjură un tendon, mai cer o schimbare și apoi revin duminica următoare.

Este destul de riscant să ironizezi niște oameni pentru că sunt prea bătrâni ca să joace fotbal în timp ce ei joacă fotbal, iar tu explici de ce nu se poate.

Ești de-al casei, dar n-ai voie acasă

Povestea devine însă și mai frumoasă. Echipa aceasta nu joacă acolo unde, în memoria suporterilor, ar fi trebuit să fie acasă.

Casa există. Terenul există. Porțile există.

Probabil și gazonul mai există, dacă n-a emigrat și el între timp.

Numai că oamenii care poartă mai departe povestea nu au voie acolo. Așa că foștii jucători ai casei se duc să joace pe alt teren, primiți datorită prieteniei unor oameni care încă își mai amintesc că fotbalul se joacă, înainte de toate, cu o minge.

Este o situație aproape filozofică: ești de-al casei, dar n-ai voie acasă.

Terenul, în schimb, poate fi închiriat altora. Alți jucători pot intra, alte echipe se pot antrena, alți oameni pot folosi vestiarele și porțile. Se poate chiar și cu disciplină germanică, ceea ce dă situației o eleganță administrativă aparte.

Ordnung muss sein.

Ora de intrare, ora de ieșire, chiria, vestiarul, factura, totul impecabil. Conurile, probabil, sunt așezate la distanțe egale și mingile umflate la presiunea regulamentară. Nimic de reproșat.

Un singur detaliu pare să fi scăpat din tabel: cei de-ai casei.

Aici până și Kafka ar fi cerut o bere.

Teren avem. Fotbal avem. Istoria a rămas pe dinafară

Omul care a jucat ani de zile acolo poate privi terenul din afară, în timp ce terenul este închiriat civilizat altora. Bitte schön. Poftiți.

Teren avem, program avem, fotbal avem. Numai istoria locului a rămas puțin pe dinafară, pentru că istoria, nenorocita, nu figurează pe contract. Ea nu plătește chirie și nici nu poate fi evacuată complet, fiindcă are prostul obicei să stea în capul oamenilor.

Și uite așa „bătrânii” aceia, care ar trebui teoretic să se retragă elegant din cadru, se duc să joace unde sunt primiți. Din prietenie, din încăpățânare, din nostalgie și din nebunia aceea pe care numai fotbalul o poate explica: să te doară spatele luni dimineață și marți să întrebi când e următorul meci.

Unul aleargă mai greu, altul își pune gheață la genunchi, altul explică după partidă că portarul n-a avut nicio șansă, deși mingea a intrat după ce s-a lovit de trei picioare și probabil și de un porumbel.

Dar joacă.

„Circul” care are o mică problemă: este viu

Domnul patron poate râde. Poate spune că e circ, că e improvizație, că oamenii aceștia sunt prea în vârstă, că proiectul e mic și că fotbalul adevărat se face altfel.

Iar aici are loc una dintre cele mai frumoase răsturnări de situație. Pentru că tocmai acest „circ” produce singurul lucru pe care comunicatele nu-l pot fabrica: viață.

Sunt oameni lângă gard, se strigă, se râde, se ratează, se înscrie, se povestește. Există o echipă. Există un meci. Există o duminică în care cineva își ia copilul de mână și merge să vadă fotbal.

Și spectatorul este, din păcate pentru teoria managerială, un animal destul de simplu. Nu vine la stadion să admire actele. Nu se emoționează când vede o ștampilă. Nu strigă „Hai ai noștri!” în fața unui contract de închiriere.

Nimeni nu și-a dus copilul la teren ca să-i spună: „Uite, aici avem un dosar foarte frumos.”

Oamenii vin după minge și, uneori, după amintire. Iar oamenii considerați prea bătrâni pentru fotbal au o armă teribilă: își amintesc. Își amintesc vestiarul, terenul, colegii, meciurile și, poate, niște conversații vechi despre niște bani care urmau să vină.

Tot în viitor, firește.

Viitorul este măreț. Prezentul are însă prostul obicei să existe

Viitorul este foarte încăpător. Încape în el salariul de ieri, investiția de mâine și marea revenire de poimâine.

Numai prezentul rămâne încăpățânat.

Iar în prezent se întâmplă ceva extrem de neplăcut: oamenii aceia joacă. Fără el. Mai rău, se și bucură. Fără el. Și, absolut inadmisibil, mai vin și suporteri. Tot fără el.

Probabil că, din punct de vedere managerial, este un dezastru. Proiectul nu are grandoare, nu are milioanele promise și nici strategii despre cucerirea Europei. Are niște bărbați de 40 și ceva de ani, un junior rătăcit statistic printre ei, niște prieteni care îi primesc pe un teren și niște suporteri care încă mai cred că fotbalul începe când arbitrul fluieră, nu când administratorul deschide mapa.

Dar tocmai asta îl face atât de greu de ignorat.

Și totuși, cine joacă fotbal?

Poți râde de vârsta lor, de terenul lor, de berea la care s-ar fi născut ideea și de campionatul în care joacă. Poți râde că unul aleargă mai încet și altul își pune gheață la genunchi. Poți să le spui „bătrâni” până obosești.

Numai că rămâne o întrebare mică și foarte enervantă:

Dacă toți acești oameni sunt atât de caraghioși, cum se face că ei sunt cei care joacă fotbal?

Iar omul serios, omul cu viziunea, omul cu actele, omul care știe exact cum trebuie făcut un club adevărat, stă și explică. Explică de ce ceilalți nu contează, de ce proiectul lor este mic, de ce jucătorii sunt prea bătrâni, de ce suporterii nu înțeleg și de ce viitorul va fi măreț.

Între timp, „bătrânii” intră pe teren, arbitrul fluieră și mingea pleacă de la centru.

Și pentru nouăzeci de minute viitorul poate să mai aștepte.

Poate să aștepte liniștit lângă dosar, lângă cheie și lângă lacăt.

Nemțește, dacă se poate: în ordine și la program.

Pentru că, pe teren, din fericire, încă n-a inventat nimeni fotbalul fără fotbaliști.

Și, până la urmă, să fim clari: circul l-a făcut chiar cel care n-a găsit de cuviință să achite nici măcar trei bidoane de apă și o găleată de curent. Dar ce să-i faci, la discursuri despre viitor e darnic. Promisiuni la metru, viziuni la kilogram. Numai prezentul rămâne, săracul, mereu neplătit. Și... asta spune tot!