Gheorghe Hagi, de la Sportul Studențesc la naționala României: Selecționerul

Există oameni cărora Dumnezeu le dă un talent atât de mare, încât pare că, la împărțeală, a uitat să mai verifice și celelalte rubrici. Lui Gheorghe Hagi i-a dat fotbal. Mult. Enorm. Despre fotbalistul Hagi n-avem ce negocia: a fost uriaș. Mingea îl asculta, adversarii îl urmăreau, colegii îl căutau, iar o țară întreagă a ajuns să aștepte de la numărul 10 lucruri pe care nu le mai aștepta de la nimeni.

Nu scriem însă ca să lovim într-un om aflat într-un moment prost. Hagi nu este un om căzut. Are în spate o carieră pe care trei înfrângeri n-o pot șterge. Căzută, acum, este România. Și tocmai de aceea discuția despre selecționer trebuie purtată fără coroane, fără statui și fără amintirile din 1994 puse în fața tabelei.

Gheorghe Hagi la Sportul Studențesc: înainte de „Rege” a fost Regia

Înainte de Steaua, Real Madrid, Barcelona, Galatasaray și „Regele”, a fost Regia. Hagi a ajuns la Sportul Studențesc în august 1983, la 18 ani, venind de la Farul. Nu era un necunoscut și nici nu trebuie să inventăm povești frumoase ca să mărim rolul Sportului. Talentul exista. Sportul i-a oferit însă ceea ce talentul avea nevoie ca să explodeze: o echipă și o rampă de lansare.

În Regie n-a fost pus să aștepte. A primit încredere, libertate și mingea. Paul Cazan a povestit limpede cum au înțeles lucrurile cei din vestiar: „trebuie să jucăm toți pentru el”. Și au jucat. Nu pentru „Rege”, fiindcă Regele încă nu exista. Au jucat pentru un puști de 18 ani în care văzuseră ceva ce merita pus deasupra orgoliilor lor.

Sportul i-a oferit mai mult decât un tricou. I-a oferit o locuință în București, iar Hagi a devenit student la ASE în Capitală, nu la Craiova. Era fotbalist la Sportul Studențesc și student într-un București în care își construia, în același timp, viața și cariera.  Asta este partea pe care statisticile n-o spun. Un club nu înseamnă numai meciurile în care te trece pe foaie. Uneori îți dă terenul, vestiarul, oamenii, orașul în care să crești și acoperișul sub care să dormi.

Apoi au venit cifrele: 125 de meciuri, 63 de goluri, două titluri de golgheter al României, primul său titlu de cel mai bun fotbalist român și locul al doilea în campionatul 1985–1986. Când a venit în Regie era un puști cu un talent ieșit din comun. Când a plecat, era Hagi. Sportul nu i-a dat talentul. I-a dat locul din care talentul a putut decola.

PATRIOTISMUL ÎNCEPE DE LA NIVEL MIC

Vorbim mult despre patriotism în fotbal și aproape întotdeauna ajungem la drapel, imn și tricoul naționalei. Dar patriotismul începe mai de aproape. Cu strada, școala, oamenii care te-au ajutat, locul care te-a primit și echipa care a crezut în tine înainte ca restul lumii să afle cine ești. Există și un patriotism local. Pentru noi se numește Sportul Studențesc.

Nu-i putem reproșa lui Hagi că a plecat. În ianuarie 1987 a ajuns la Steaua, campioana Europei, apoi au venit Real Madrid, Brescia, Barcelona și Galatasaray. Ar fi absurd să-i fi cerut unui asemenea fotbalist să nu meargă înainte. Și trebuie să fim corecți până la capăt: Hagi a vorbit despre Sportul. L-a numit „o echipă frumoasă, care m-a crescut foarte bine pentru fotbalul de performanță”, și-a amintit de colegi și a povestit cum a ajuns în Regie.

Întrebarea noastră este alta: cât loc ocupă Sportul Studențesc în povestea publică a lui Hagi față de locul pe care Sportul l-a ocupat în construirea fotbalistului Hagi? Steaua l-a primit când devenise deja marele talent al fotbalului românesc. Real Madrid și Barcelona au primit un internațional consacrat. Galatasaray a primit un lider. Sportul l-a primit pe puști. I-a dat echipa, casa, Bucureștiul și rampa. Asta, din Regie, n-avem cum s-o uităm.

Gheorghe Hagi și România: de la numărul 10 la selecționer

De la patriotismul mic ajungem la cel mare. La România. Acolo, Hagi a dat înapoi însutit ceea ce primise. 125 de selecții, 35 de goluri, Mondiale, Europene și, mai presus de statistici, vara americană din 1994. Columbia, Argentina, nopțile în care milioane de oameni au ieșit în stradă și o țară care, pentru câteva săptămâni, s-a simțit mai mare decât era.

Campionate Mondiale și Europene, dar mai presus de toate este vara lui 1994, când fotbalul a reușit ceea ce România acelor ani reușea foarte greu: să ne adune.

Pentru câteva săptămâni, România nu mai era țara din Est care abia ieșise din comunism și încerca să-și găsească locul în lume. Era țara care bătea Columbia, elimina Argentina și îl avea pe Hagi. Milioane de oameni care nu se cunoșteau, nu gândeau la fel și poate nu aveau prea multe lucruri în comun au ieșit în stradă pentru aceeași bucurie și sub același steag.

Și acesta este patriotism. Nu cel declarat la microfon și nici cel demonstrativ, ci acela pe care îl simți înainte să apuci să-l explici. Fotbalistul Gheorghe Hagi a oferit României enorm din punctul acesta de vedere: a făcut o țară să fie mândră de ea însăși.

Tocmai de aceea, standardul aplicat astăzi selecționerului Hagi trebuie să fie pe măsura fotbalistului Hagi. Nu mai mic. Pentru că unui om care ne-a învățat cât de sus poate ajunge România nu-i putem cere, atunci când o conduce de pe bancă, să se mulțumească să explice de ce a ajuns Romania atât de jos.

Fotbalistul Hagi a făcut pentru sentimentul național mai mult decât ar putea face o mie de discursuri despre patriotism. Ne-a făcut să fim mândri că suntem români. Pentru asta, respectul rămâne. Nici măcar un 0–6 nu poate șterge ce a făcut numărul 10 pentru România.

Numai că astăzi Hagi nu mai poartă numărul 10. Poartă treningul selecționerului. Și aici începe altă meserie.

Suedia – România 2–1. România – Bosnia 2–4. Apoi Polonia – România 6–0. Trei meciuri oficiale, trei înfrângeri, zero puncte, golaveraj 3–12. România a rămas în zece oameni din minutul 22 al meciului cu Polonia, după eliminarea lui Radu Drăgușin. Este o explicație și trebuie luată în calcul. Numai că arbitrul a eliminat un singur român și a acordat un 11 metri gazdelor. Celelalte cinci goluri nu le-a făcut cadou polonezilor el, arbitrul. Chiar și în 10 oameni, strategia de joc putea fi mai bună. Măcar pentru a limita scorul.

Nu ne bucură necazul lui Hagi și nu avem niciun motiv să dansăm în jurul unui 0-6 numai pentru că ne oferă ocazia unei poante bune. Hagi are golurile lui, trofeele lui, academia lui și locul lui în istoria fotbalului românesc. Nu Hagi este astăzi la pământ. România este. Iar asta este mult mai grav.

Echipa națională nu este academia lui Hagi, clubul lui Hagi sau încă un capitol din legenda lui Hagi. Este echipa României. Selecționerul o primește pentru o vreme. Nu o moștenește și nu devine proprietarul ei. Este custodele unui tricou care a existat înaintea lui și va exista după el.

Patriotismul, de pe banca naționalei, nu se măsoară în câte ori spui „România”, în mâna pusă în dreptul inimii sau în amintirile din America. Se măsoară și în responsabilitate. Mai ales în responsabilitate. În puterea de a înțelege că numele de pe banca tehnică, oricât de mare ar fi, trebuie să rămână mai mic decât țara scrisă pe tabelă. O țară sfâșiată acum de tot soiul de crize, în care doar fotbalul, ca fenomen social, mai este, poate, în stare să aducă un firav licăr de speranță. Românii chiar merită asta. Victoriile lui David Popovici, într-o disciplină sportivă individuală, nu sunt suficiente în 2026. Avem nevoie de mai mult, de redeșteptarea spiritului de echipă.

Chiar dacă numele este Hagi. Mai ales dacă numele este Hagi. Avem dreptul ca români să pretindem la mult de la Rege.

Lecția din Regie: când Sportul Studențesc juca pentru Hagi

Și aici povestea se întoarce frumos și puțin crud la Sportul Studențesc. În urmă cu peste patruzeci de ani, niște fotbaliști maturi au privit un puști extraordinar și au înțeles ce trebuie făcut: „Trebuie să jucăm toți pentru Hagi!"

Zece jucători  jucau pentru numărul 11

La Sportul Studențesc, Hagi purta numărul 11. Iar imaginea capătă astăzi o simbolistică aproape perfectă: un 1 era talentul lui Hagi, celălalt 1 era echipa care stătea lângă el. Primul 1 putea inventa faza, iar celălalt 1 era cel colectiv care trebuia să-i dea mingea, să alerge, să-l acopere și să-i creeze spațiul în care talentul să devină decisiv.. 

După primul an, ceilalți zece ajunseseră să joace pentru el: îl protejau, alergau și îi puneau mingea în valoare, pentru că înțeleseseră ce poate face puștiul atunci când echipa îl ajută. „Toți 10 jucam pentru el”, își amintește Cazan.  Zece oameni jucau pentru numărul 11.  Și-au pus jocul în slujba talentului lui pentru că talentul acela putea ridica echipa. Fără orgolii, pur și simplu pentru că team-ul Sportul Studențesc era mai important decât vedetismele efemere.

Patruzeci de ani mai târziu, ecuația trebuie întoarsă: selecționerul Hagi nu mai este puștiul pentru care muncește o echipă întreagă. Acum Hagi trebuie să-i facă pe cei unsprezece să joace pentru România. Poate că aceasta este cea mai simplă lecție pe care Regia i-o poate trimite, după patruzeci de ani, fostului ei număr 11.

Sportul Studențesc i-a arătat cândva ce poate face o echipă pentru un mare talent. Acum trebuie să vedem ce poate face un mare nume pentru o echipă aflată la pământ.

DE LA REGIE LA ROMÂNIA

Între Regie și națională sunt peste patruzeci de ani de fotbal. La un capăt este puștiul căruia Sportul i-a oferit echipa, casa, încrederea și rampa de lansare. La celălalt este selecționerul căruia România i-a încredințat ceea ce fotbalul nostru are mai important.

Regia în limba latină înseamnă „regal”, „al unui rege”. Când a trecut la „și altele” Regia, locul de unde Hagi și-a început cu adevărat ascensiunea mondială? Când a uitat să vină de la Steaua, unde fusese doar împrumutat?

Nu-i cerem selecționerului să mai dea gol Columbiei. Nu-i cerem să aibă din nou 29 de ani și nici nu vrem să lovim într-un om pentru că a pierdut trei meciuri. Îi cerem ceva mult mai simplu: să nu uite de unde a plecat și să nu uite pe cine reprezintă acum.

Primul răspuns este Sportul Studențesc. Al doilea este România.

Sportul i-a oferit cândva lui Gheorghe Hagi rampa de lansare. România i-a oferit mai apoi o țară întreagă, mai întâi ca jucător și acum ca selecționer.

Nu Hagi este astăzi căzut. România este. Iar dacă tot îi spunem de atâția ani „Regele”, acum este momentul să vedem dacă știe s-o ridice. Fie și doar din punct de vedere fotbalistic!