MARCEL CORAȘ. Omul care a scris istorie cu Sportul Studențesc, duce acum cel mai greu meci al vieții lui

Golgheter al României, vicecampion cu Sportul Studențesc, marcator împotriva Germaniei Federale la EURO 1984 și câștigător al Ghetei de Argint a Europei. Marcel Coraș a fost unul dintre marii fotbaliști ai generației sale și unul dintre oamenii care au transformat Regia într-un loc unde fotbalul se juca frumos. Astăzi, la 67 de ani, fostul internațional se recuperează după un accident vascular cerebral. Dincolo de suferința prezentului rămâne însă povestea unui om care merită să fie cunoscut, respectat și amintit.

Sunt fotbaliști care rămân în memoria suporterilor printr-un singur gol. Alții printr-un meci, o finală sau o performanță pe care timpul o transformă în legendă. Marcel Coraș are câte puțin din toate. A înscris împotriva Germaniei Federale la un Campionat European, a fost golgheterul Diviziei A, a jucat alături de Gheorghe Hagi și a contribuit la cea mai bună clasare din istoria Sportului Studențesc.

Pentru cei care au cunoscut Regia anilor '80, numele lui Coraș înseamnă însă mai mult decât o statistică. Înseamnă fotbalul acela spectaculos, uneori aproape obraznic, pe care Sportul îl juca împotriva marilor echipe ale României. Înseamnă o generație de jucători care nu avea nevoie de milioane de dolari pentru a umple tribunele. Înseamnă Hagi, Mircea Sandu, Gino Iorgulescu, Paul Cazan, Constantin Pană și atâția alții care au transformat o echipă universitară într-o prezență respectată în fotbalul european.

Astăzi, Marcel Coraș trece printr-o perioadă grea. În iunie 2026 a suferit un accident vascular cerebral, iar recuperarea este lungă și dificilă. Ultimele știri, publicate la 8 octombrie, îl arată la un centru medical din Băile Felix, încercând să recâștige mobilitatea afectată de boală. Există progrese, dar și dificultăți importante.

Ar fi însă nedrept să reducem povestea lui la această suferință. Marcel Coraș nu este doar fostul fotbalist bolnav despre care presa scrie astăzi. Este omul care a făcut o țară să se ridice în picioare când a înscris Germaniei și care a oferit Sportului Studențesc câțiva dintre cei mai frumoși ani ai existenței sale.

De la Arad la echipa națională. Începutul unui destin

Marcel Coraș s-a născut la 14 mai 1959, la Arad, într-o familie obișnuită. Tatăl era lăcătuș, mama lucra în controlul calității la Uzina de Textile. Într-un oraș în care UTA reprezenta o adevărată instituție, drumul spre fotbal avea o atracție greu de ignorat.

A început să joace de copil, iar în primăvara anului 1976, înainte să împlinească 17 ani, debuta în Divizia A. Au urmat Rapid Arad, Politehnica Iași și revenirea la UTA, clubul căruia avea să-i rămână atașat întreaga viață.

Era un fotbalist neobișnuit. Avea 1,93 metri, o statură care îl recomanda pentru duelurile aeriene și jocul de forță, dar adevăratele sale calități erau tehnica și inteligența. Nu alerga mai repede decât toți adversarii. În schimb, înțelegea mai repede decât mulți dintre ei unde urma să ajungă mingea.

A jucat atacant, dar și într-o poziție retrasă, în spatele vârfului. Știa să protejeze mingea, să găsească pasa potrivită și să finalizeze. Porecla „Dulapul”, sub care avea să devină cunoscut, nu spunea mare lucru despre eleganța jocului său.

În noiembrie 1982, Mircea Lucescu îl convoca la echipa națională, deși evolua atunci la UTA în Divizia B. Nu era o alegere obișnuită. Dar selecționerul văzuse în Coraș un fotbalist care putea oferi ceva diferit. Peste câteva luni, atacantul arădean avea să ajungă la București.

1983. Marcel Coraș și Gheorghe Hagi ajung împreună la Sportul Studențesc

Vara anului 1983 a fost una dintre cele mai importante din istoria Sportului Studențesc. În Regie au sosit Marcel Coraș, un internațional de 24 de ani, și Gheorghe Hagi, un tânăr de 18 ani venit de la Farul Constanța. Primul avea deja experiența primei divizii. Celălalt avea un talent despre care se vorbea tot mai mult.

Emil „Mac” Popescu, președintele Sportului, a reușit să îi aducă pe amândoi. Coraș avea să povestească, într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor în august 2022, că discuția despre transferul său a durat numai câteva minute.

Privind retrospectiv, este aproape incredibil. Două dintre transferurile care aveau să schimbe istoria clubului au fost rezolvate cu o simplitate greu de imaginat în fotbalul actual.

Dar adevărata poveste nu s-a scris în biroul lui Mac Popescu. S-a scris pe gazon.

Sportul avea deja o echipă valoroasă. Mircea Sandu era unul dintre liderii grupului, Gino Iorgulescu aducea siguranță și experiență, iar Paul Cazan reprezenta continuitatea unei formații care crescuse an după an. Constantin Pană, Marian Mihail și ceilalți completau un lot capabil să joace de la egal la egal cu adversari mult mai puternici.

Venirea lui Coraș și a lui Hagi a schimbat însă dimensiunea ofensivă a echipei. Iar între cei doi s-a format o relație fotbalistică specială.

Hagi și Coraș. Doi fotbaliști diferiți, același limbaj al mingii

Gheorghe Hagi avea explozia, driblingul, șutul și acea îndrăzneală a tinereții care îl făcea să creadă că poate trece printre trei adversari chiar și atunci când toți ceilalți vedeau o minge pierdută. Marcel Coraș avea forța, experiența și capacitatea de a anticipa mișcările colegilor.

Unul accelera jocul. Celălalt știa când trebuie accelerat.

Coraș putea primi mingea cu spatele la poartă, o proteja, aștepta deplasarea colegului și apoi o trimitea exact acolo unde trebuia. Pentru Hagi, un asemenea partener era ideal. Pentru Coraș, prezența unui tânăr atât de talentat însemna posibilitatea de a-și valorifica din plin inteligența fotbalistică.

În interviurile sale, Coraș a vorbit despre plăcerea de a juca alături de Hagi, despre viteza lui de reacție și despre pasele trimise în spațiile în care tânărul său coleg urma să apară. Nu era doar apropiere de vestiar. Era acea înțelegere dintre doi fotbaliști care ajung să știe ce va face celălalt înainte ca acțiunea să înceapă.

Am scris deja, în articolul dedicat lui Gheorghe Hagi pe Sportul Redivivus, despre rolul Regiei în formarea celui care avea să devină cel mai cunoscut fotbalist român. Hagi nu a ajuns la Sportul ca un necunoscut. Talentul său era evident. Dar a găsit acolo o echipă care i-a oferit libertatea să îl dezvolte.

Marcel Coraș a fost unul dintre oamenii care au făcut posibilă această creștere. Și, spre deosebire de mulți fotbaliști care se consideră centrul universului, Coraș a știut să vorbească despre talentul colegului său fără să transforme amintirea într-o competiție a orgoliilor.

Poate că aici se vede cel mai bine și omul Marcel Coraș.

Trei ani consecutivi, golgheterul României venea din Regie

În sezonul 1983–1984, Marcel Coraș a marcat 18 goluri pentru Sportul Studențesc și a devenit golgheterul Diviziei A. Avea 25 de ani și se afla la apogeul carierei. Echipa termina campionatul pe locul patru, iar atacantul venit de la UTA demonstra că transferul său fusese una dintre cele mai inspirate mutări ale clubului.

Ceea ce a urmat spune enorm despre forța ofensivă a Sportului. În 1984–1985, Gheorghe Hagi a devenit golgheterul campionatului, cu 20 de reușite. Un an mai târziu, tot Hagi avea să câștige titlul, de data aceasta cu 31 de goluri.

Trei sezoane consecutive, 1983–1986, golgheterul României a fost un fotbalist al Sportului Studențesc. Mai întâi Coraș, apoi Hagi de două ori. Nu este o legendă înfrumusețată de nostalgie, ci o performanță consemnată în statisticile fotbalului românesc.

În sezonul 1985–1986, Sportul Studențesc a terminat campionatul pe locul al doilea, în spatele Stelei, devenită în același an campioana Europei. Coraș a contribuit cu 13 goluri. Sportul înscrisese 87 de goluri în campionat, mai multe decât orice altă echipă, inclusiv Steaua.

A fost cea mai bună clasare din istoria clubului. O performanță uriașă, realizată într-o perioadă în care Steaua și Dinamo beneficiau de o influență și de resurse pe care echipa din Regie nu le putea egala.

Sportul nu a câștigat campionatul, dar și-a câștigat un loc aparte în memoria fotbalului românesc. Era echipa la care mergeai ca să vezi spectacol. Unde rezultatul conta, firește, dar unde exista și plăcerea jocului.

Marius Mitran avea să evoce, într-un articol publicat de Liga Profesionistă de Fotbal, tribunele pline, studenții de la ferestrele și de pe acoperișurile căminelor și fotbaliștii care transformaseră Regia într-un loc special.

Acolo, Marcel Coraș nu era o piesă oarecare într-un mecanism bine reglat. Era unul dintre oamenii fără de care mecanismul n-ar fi funcționat la fel.

1984. Sportul Studențesc învinge Inter Milano, iar Coraș este printre protagoniști

Toamna anului 1984 a adus una dintre cele mai răsunătoare victorii din istoria clubului. Sportul Studențesc a întâlnit Inter Milano în Cupa UEFA și a câștigat prima manșă cu 1–0, pe stadionul 23 August, prin golul înscris de Mircea Sandu.

Pentru echipa italiană, Sportul putea părea un adversar accesibil. Pentru cei din Regie, întâlnirea era o ocazie extraordinară de a demonstra că fotbalul românesc nu însemna numai Steaua, Dinamo sau Universitatea Craiova.

Coraș a fost titular. Alături de Hagi, Mircea Sandu și ceilalți, a participat la o victorie care a rămas în istoria Sportului. Returul de la Milano s-a încheiat cu 2–0 pentru italieni, iar calificarea a fost pierdută. Dar succesul de la București nu putea fi șters.

O echipă de studenți învinsese Inter Milano.

Marcel Coraș fusese acolo.

Pentru istoria acelui meci, merită recitit și portretul lui Mircea Sandu publicat pe Sportul Redivivus. Înainte să devină președintele Federației Române de Fotbal, Mircea Sandu fusese unul dintre marii atacanți ai Regiei și omul care marcase golul acelei victorii.

Golul împotriva Germaniei Federale. Marcel Coraș și vara europeană din 1984

În același an 1984, Marcel Coraș a trăit și unul dintre cele mai importante momente ale carierei sale. România se calificase la Campionatul European din Franța, sub conducerea lui Mircea Lucescu, într-o grupă dificilă, cu Spania, Portugalia și Germania Federală.

Pe 17 iunie, la Lens, România întâlnea Germania Federală, vicecampioana mondială din 1982 și deținătoarea titlului european. În poarta germanilor se afla Harald Schumacher, iar printre adversari se numărau Rudi Völler, Karl-Heinz Rummenigge și Lothar Matthäus.

Nemții au deschis scorul prin Völler. Imediat după pauză, însă, România a egalat. O minge venită spre careul german, o pătrundere a lui Marcel Coraș și o finalizare sigură în poarta lui Schumacher.

Era 1–1.

Germania avea să câștige până la urmă cu 2–1, printr-un al doilea gol al lui Völler. Dar reușita lui Coraș a rămas unul dintre momentele importante ale participării României la EURO 1984.

Într-un interviu pentru Sportarad, Coraș a identificat golul împotriva Germaniei drept momentul culminant al carierei sale. Și este greu să-l contrazici. Să înscrii la un turneu final împotriva uneia dintre cele mai puternice echipe ale lumii este ceva ce rămâne cu tine pentru totdeauna.

În total, arhivele statistice consultate îi consemnează 36 de selecții și șase goluri pentru echipa națională. Unele relatări de presă indică 37 de selecții, fără să identifice însă un meci suplimentar.

Coraș a rămas legat de națională și după retragere, prin amintirile sale și prin relațiile păstrate cu foștii colegi. Relații care, după cum avea să se vadă în 2026, nu s-au limitat la întâlnirile aniversare.

1987. Brøndby, Schmeichel și o dată care a intrat în istoria Regiei

Dacă victoria împotriva lui Inter Milano a demonstrat că Sportul putea învinge un adversar celebru, calificarea împotriva danezilor de la Brøndby, din noiembrie 1987, a arătat că echipa era capabilă și de o revenire aproape imposibilă.

Sportul pierduse prima manșă, în Danemarca, cu 3–0. Gheorghe Hagi plecase între timp la Steaua, iar pentru cei care priveau lucrurile strict prin valoarea individuală a jucătorilor, șansele unei calificări păreau minime.

Numai că Sportul avea încă fotbaliști extraordinari. Iar Marcel Coraș, ajuns căpitanul echipei, era unul dintre ei.

Pe 4 noiembrie 1987, în Regie, alb-negrii au început să recupereze diferența. Ion Munteanu a deschis scorul, Laurențiu Bozeșan a făcut 2–0, iar Constantin Pană a înscris golul de 3–0 în minutul 89.

Trei goluri. Egalitate la general. Prelungiri. Penalty-uri.

În poarta danezilor se afla un tânăr pe nume Peter Schmeichel, viitorul mare portar al lui Manchester United. În echipă juca și Brian Laudrup, care avea să devină unul dintre cei mai cunoscuți fotbaliști danezi.

La loviturile de departajare, portarul Sportului, Cristian Gheorghe, a apărat toate cele trei execuții ale adversarilor, iar Iorgulescu, Țicleanu și Bozeșan au transformat pentru bucureșteni.

Sportul se califica.

Marcel Coraș, căpitanul echipei, jucase întreaga partidă. Paul Cazan era antrenorul. Iar Regia trăise una dintre cele mai frumoase zile ale existenței sale.

Într-un interviu din ianuarie 2026, Coraș își amintea că urma să execute al cincilea penalty, dar calificarea fusese deja decisă. N-a mai fost nevoie.

Frumusețea acelei zile nu se reduce la scor. Sportul pierduse cu 0–3 în Danemarca, nu-l mai avea pe Hagi și întâlnea un adversar care dispunea de câțiva dintre viitorii mari fotbaliști ai Europei.

Și totuși, se calificase.

După Brøndby a urmat Hellas Verona. Sportul a pierdut în Italia cu 3–1, iar Coraș a marcat golul bucureștenilor. În retur, italienii au câștigat cu 1–0. Aventura europeană s-a încheiat, dar episodul Brøndby a rămas în patrimoniul sentimental al Regiei.

Sunt victorii care aduc puncte. Altele care aduc bani. Iar unele care dau unui club motive să existe, chiar și peste patruzeci de ani.

Calificarea împotriva lui Brøndby face parte din ultima categorie.

Gheata de Argint a Europei. Gloria și adevărurile incomode ale fotbalului românesc

În 1988, Marcel Coraș a părăsit Sportul Studențesc și a ajuns la Victoria București, echipă asociată cu Ministerul de Interne și cu una dintre cele mai controversate perioade ale fotbalului românesc.

În sezonul 1988–1989 a înscris 36 de goluri și a ocupat locul al doilea în clasamentul european al marcatorilor, în urma lui Dorin Mateuț, de la Dinamo, autor a 43 de goluri. Performanța i-a adus Gheata de Argint a Europei, o distincție la care puțini fotbaliști români au avut acces.

Dar aici povestea nu poate fi spusă numai în culori frumoase.

Ani mai târziu, Coraș a recunoscut public că o parte dintre golurile marcate la Victoria fuseseră facilitate de aranjamente. Într-un interviu acordat Fanatik în ianuarie 2026, a vorbit deschis despre acele practici și despre atmosfera unui fotbal în care rezultatele nu se hotărau întotdeauna exclusiv pe teren.

Mărturisirea nu șterge talentul și performanțele sale autentice. Dar nici distincția europeană nu trebuie desprinsă de contextul în care a fost obținută.

Poate că și acesta este un lucru care merită apreciat la Marcel Coraș: disponibilitatea de a privi înapoi fără să pretindă că toate paginile carierei sale au fost perfecte.

Nu și-a construit retrospectiv imaginea unui erou fără greșeală. A vorbit despre oportunitățile ratate, despre contractele în străinătate pe care nu le-a putut obține și despre propriile slăbiciuni. A recunoscut inclusiv că ar fi putut realiza mai mult dacă ar fi fost mai riguros cu sine.

Puțini fotbaliști sunt dispuși să spună asemenea lucruri după ce și-au încheiat cariera.

Din Grecia și Franța, înapoi la Arad. Viața de după aplauze

După perioada petrecută la Victoria București, Coraș a revenit la Sportul Studențesc, apoi a plecat în Grecia, la Panionios. A urmat încă o întoarcere în Regie, experiența franceză de la Aurillac și trecerea pe la Universitatea Cluj. Ultima parte a carierei l-a readus la UTA Arad, iar în sezonul 1994–1995 a evoluat și la Motorul Arad.

În Franța a cunoscut și o altă față a vieții de fotbalist. La Aurillac, într-un eșalon inferior, îmbina fotbalul cu munca într-un depozit. Pentru cineva care înscrisese Germaniei Federale și câștigase Gheata de Argint, contrastul era considerabil.

Dar poate că viața unui sportiv se înțelege cel mai bine tocmai din asemenea contraste. Din diferența dintre tribunele pline și zilele obișnuite în care trebuie să mergi la serviciu, indiferent ce ai câștigat cândva.

După retragere, Marcel Coraș nu a abandonat fotbalul. A lucrat ca antrenor la UTA, FC Baia Mare, FC Bihor și ACU Arad, a ocupat funcții de conducere la UTA și Gloria Arad, iar ulterior a desfășurat și activități în afara fenomenului sportiv.

Nu a avut cariera de antrenor a lui Mircea Lucescu și nici celebritatea internațională a lui Gheorghe Hagi. Dar a rămas aproape de lumea în care crescuse și pe care o cunoscuse aproape întreaga viață.

A continuat să urmărească meciuri, să ofere interviuri și să vorbească despre oamenii cu care împărțise vestiarul.

Iar atunci când povestea despre anii de la Sportul Studențesc, se simțea că acolo rămăsese o parte importantă din tinerețea sa.

Iunie 2026. Când adversarul nu mai poartă tricou și număr

Anul 2026 a început dificil pentru Marcel Coraș. Avea probleme serioase la genunchi, iar în primăvară a trecut printr-o intervenție chirurgicală de protezare a genunchiului stâng.

În timp ce încerca să își recapete mobilitatea, a venit lovitura mult mai grea.

În noaptea de 11 spre 12 iunie, potrivit relatărilor presei, fostul internațional a suferit un accident vascular cerebral. A fost internat la Arad, iar ulterior a ajuns într-o unitate de îngrijiri paliative din Vladimirescu.

Într-un interviu acordat ProSport la 24 iunie 2026, Coraș vorbea despre dificultățile cu care se confrunta și despre efortul de recuperare care îl aștepta. Problemele de deplasare erau importante, iar accidentul vascular complicase o situație medicală deja dificilă.

Pentru un om care își petrecuse zeci de ani alergând pe terenuri de fotbal, nevoia de a reînvăța și exersa mișcări cândva firești reprezenta o încercare greu de imaginat.

Nu mai era vorba despre un adversar puternic, despre o apărare greu de depășit ori despre un rezultat care trebuia întors.

Era vorba despre propriul corp.

Despre recuperarea unui gest simplu. Despre mobilitatea unei mâini sau a unui picior. Despre efortul repetat zi după zi, fără garanția că progresul va veni atât de repede pe cât ți-ai dori.

Și despre răbdare.

Octombrie 2026. Marcel Coraș continuă recuperarea la Băile Felix

Pe 8 octombrie, publicațiile Fanatik, ProSport și Adevărul au relatat despre situația actuală a fostului internațional, pornind de la o înregistrare prezentată de centrul medical Auxologico President din Băile Felix.

Imaginile îl arată în cadrul programului de recuperare, alături de personalul medical. Relatările descriu dificultăți persistente de mobilitate, dar și progrese realizate după accidentul vascular cerebral.

Nu există, în informațiile publice verificate până la 9 octombrie 2026, un prognostic medical actual care să justifice afirmația că Marcel Coraș s-ar afla în stare terminală sau critică. Situația rămâne serioasă, iar recuperarea necesită timp, efort și supraveghere medicală.

Dincolo de imaginile care au impresionat publicul, există însă și o veste încurajatoare: Coraș continuă să lupte pentru recuperare.

Fostul internațional a vorbit și despre ajutorul primit din partea unor foști colegi de la echipa națională. Nu le-a făcut publice tuturor numele, dar a confirmat că unii dintre cei cu care împărțise cândva vestiarul i-au oferit sprijin financiar.

Este un detaliu care merită reținut. Pentru că, după atâția ani, relațiile construite în fotbal pot însemna mai mult decât amintirea unui gol ori participarea la o festivitate aniversară.

În același timp, informațiile verificate nu indică existența unei campanii publice de donații, cu beneficiar și cont bancar confirmate. Orice eventual apel de sprijin trebuie făcut numai pe baza unor date autentificate și cu acordul persoanelor implicate.

Ce îi datorăm lui Marcel Coraș?

Poate că întrebarea pare exagerată. Ce poate datora un suporter unui fotbalist care a jucat cu patruzeci de ani în urmă?

În cazul lui Marcel Coraș, răspunsul se găsește în istoria Sportului Studențesc.

Îi datorăm amintirea unui fotbal pe care tribunele Regiei îl așteptau cu nerăbdare. Îi datorăm o parte din spectacolul oferit de echipa care a terminat campionatul 1985–1986 pe locul al doilea. Îi datorăm golurile din sezonul 1983–1984, când a devenit cel mai bun marcator al țării. Îi datorăm contribuția la formarea acelui parteneriat extraordinar cu Gheorghe Hagi și prezența în echipa care a învins Inter Milano.

Îi datorăm și amintirea căpitanului care, în noiembrie 1987, a condus Sportul spre calificarea împotriva lui Brøndby.

Dar dincolo de toate acestea, îi datorăm ceva mult mai simplu: respectul cuvenit unui om care a făcut parte din istoria fotbalului românesc.

Nu trebuie transformat într-un sfânt. Nu trebuie să îi ascundem greșelile și nici să îi inventăm calități pe care nu le cunoaștem. Marcel Coraș a avut o carieră extraordinară, dar și limite, regrete și alegeri discutabile, despre care el însuși a vorbit deschis.

Tocmai această umanitate face ca povestea lui să merite spusă.

Un om al Regiei. Și o poveste care nu s-a încheiat

Astăzi, Sportul Studențesc încearcă să își regăsească locul în fotbalul românesc prin proiectul ACSS Sportul Studențesc București, pornit din Liga a V-a. Echipa de acum nu este aceeași structură sportivă în care a evoluat Marcel Coraș, dar numele, culorile și memoria oamenilor care au scris istoria clubului continuă să îi lege pe suporteri de trecut.

Iar trecutul nu înseamnă numai clasamente, statistici și fotografii îngălbenite.

Înseamnă oameni.

Paul Cazan, Mircea Sandu, Gheorghe Hagi, Gino Iorgulescu, Marcel Coraș și toți ceilalți care au purtat tricoul alb-negru sunt parte dintr-o istorie pe care dispariția unei echipe din prima divizie nu o poate șterge.

Pentru Marcel Coraș, astăzi, miza nu mai este un loc în clasament. Nu mai este nici Gheata de Argint, nici un gol împotriva Germaniei și nici o calificare europeană.

Este posibilitatea de a se recupera, de a-și recâștiga cât mai mult din independență și de a-și continua viața în condiții cât mai bune.

Nu știm cât va dura acest drum. Nu știm nici cât de mult va reuși să recupereze. Ar fi lipsit de respect să promitem, în numele lui, o victorie pe care numai evoluția medicală o poate confirma.

Dar știm cine este omul care parcurge acum acest drum.

Este Marcel Coraș, copilul din Arad care a ajuns la echipa națională din Divizia B. Fotbalistul care i-a pasat lui Hagi, care a învins Inter Milano, care a înscris Germaniei Federale și care a purtat banderola de căpitan a Sportului Studențesc într-una dintre cele mai frumoase zile ale Regiei.

Iar pentru noi, cei de la Sportul Redivivus, acesta este omul pe care vrem să ni-l amintim și pe care vrem să-l vedem bine.

Nu ca pe o legendă tristă, redusă la imaginile unui pat de spital.

Ci ca pe unul dintre fotbaliștii care au dat valoare, personalitate și frumusețe unui club pe care îl iubim.

Marcel Coraș a făcut cândva tribunele Regiei să se ridice în picioare. Astăzi, îi dorim din toată inima să poată face din nou acest gest simplu, atât de firesc odinioară: să se ridice și să pășească singur.

Multă sănătate, Marcel Coraș! Regia nu te-a uitat!