Miu Ciornoavă, fotbalistul cu fantezie al Științei București (Sportului Studențesc)

 De la Știința București la bronzul european și anii de antrenorat: povestea unei extreme pe care Regia n-ar trebui s-o uite.

Sursa: Ziarul "Sport"  18 septembrie 1966

Într-o fotografie a Științei București din 1966, printre tinerii care aveau să devină nume mari ale fotbalului românesc, apare și Mihai „Miu” Ciornoavă. Lângă el sunt Mircea Lucescu, Florin Halagian, Mircea Rădulescu. Nu există reflectoare, covor roșu sau vreun departament de imagine care să le spună unde să privească. Doar o echipă, un antrenor și câteva destine care încă nu știau ce le rezervă fotbalul.

Despre unii dintre ei s-au scris cărți. Despre Miu, mult mai puțin. Și e păcat. Fiindcă Sportul Studențesc n-a început nici cu Hagi, nici cu serile europene, nici cu tabela care arăta rezultate de povestit nepoților. Înainte de toate acestea au existat oameni care au ținut mingea în mișcare. Iar Ciornoavă era unul dintre cei cărora merita să le pasezi balonul.

Roberto Rusu, vechi suporter și apropiat al jucătorilor din perioada anilor '80, care a și copilărit în zonă, îmi povestea că Miu s-a născut în cartierul Regie, pe strada Scăieni, în apropierea stadionului și că Mircea Lucescu a afirmat într-un interviu televizat că Ciornoavă juca pe stânga chiar mai bine decât el.

Miu Ciornoavă: de la Rapid și Jiul Petroșani la Știința București

Născut la București la 2 noiembrie 1942, Ciornoavă și-a început drumul la juniorii Rapidului. La 15 ani juca deja împotriva seniorilor, la Bere Grivița. Au urmat CPCS și, din 1960, Jiul Petroșani, unde a fost titular vreme de două sezoane. În toamna lui 1962 s-a întors în Capitală, la Știința București. Nu sunt amănunte scoase din ceața amintirilor, ci repere consemnate în portretul publicat de revista Sport în 1966.

De la Giulești la Petroșani și apoi înapoi la București: destul drum pentru un fotbalist care urma să fie cunoscut mai ales pentru ce făcea în câțiva metri pătrați, cu mingea la picior. Pe vremea aceea nu exista „highlights” pe telefon. Dacă voiai să vezi o fentă bună, te duceai la stadion. Și, cu puțin noroc, o mai povesteai luni la serviciu.

Știința București și generația lui Mircea Lucescu: fotbal la ora 11

La Știința, Ciornoavă l-a avut antrenor pe Ștefan Miu, omul care a lucrat și cu Mircea Lucescu. Mircea Rădulescu își amintea, într-o evocare publicată de GSP, meciurile de la ora 11 și stadionul cu o singură tribună, plină de studenți. Miu, antrenorul, îi învăța pe jucători nu doar fotbal, ci și cum să se poarte.

Un stadion cu o tribună și spectatori adevărați. Niciun ecran uriaș, nicio reluare din șapte unghiuri, dar suficientă pasiune cât să nu simtă nimeni lipsa tehnologiei. În lumea aceea a crescut generația din care făcea parte și Ciornoavă, înainte ca numele Sportului Studențesc să devină obișnuit în Divizia A.

„Două picioare fanteziste”: cum juca Miu Ciornoavă

Așa îl prezenta revista Sport în septembrie 1966: „Două picioare fanteziste”. O descriere minunată, într-o epocă în care nimeni nu încerca să transforme fiecare extremă într-un „specialist în progresia balonului”. Miu avea ambele picioare la dispoziție și o imaginație care îl ajuta să găsească soluții rapide în spații mici. Juca extremă stângă și putea să deruteze un apărător înainte ca omul să apuce să-și așeze bine picioarele.

Nici cronicarii vremii nu-l mângâiau permanent pe creștet. Îi observau talentul, dar îi reproșau și reținerea din unele deplasări. Mai târziu, în 1969, Viața studențească îl descria drept „inegal, nervos și capricios”. Așa erau uneori fotbaliștii inventivi: îți dădeau o pasă de povestit o săptămână și, în altă duminică, îți încercau răbdarea. Nu e nevoie să-l facem perfect ca să-l prețuim.

Bronz european în 1966: golul lui Ciornoavă împotriva RFG

Povestea are și un capitol internațional. La Campionatul European Universitar din Spania, în 1966, reprezentativa României a câștigat medaliile de bronz. În victoria cu 2–1 asupra Republicii Federale Germania au înscris Ciornoavă și Libardi, după cum consemna revista Fotbal într-o retrospectivă din 1972.

Merită reținut amănuntul: un fotbalist al Științei, din eșalonul secund, marca într-o competiție europeană. Astăzi am avea probabil un studio întreg care să discute faza. Atunci a rămas o mențiune în arhivă. Dar golul a fost cât se poate de real.

Un gol, o pasă decisivă și câteva duminici de ținut minte

Pe 23 mai 1971, Sportul Studențesc a învins Metalul București cu 4–0. Ciornoavă a centrat pentru reușita lui Kraus din minutul 13, apoi a înscris el însuși în minutul 78, potrivit cronicii din ziarul Sportul. O contribuție limpede, fără să avem nevoie de statistici moderne ca să-i înțelegem rostul.

Și mai există o amintire simpatică, dincolo de tabele și clasamente. Jurnalistul Horia Stanca povestea în „Scrisorile lui Stanca” despre miuțele jucate pe un teren de baschet împreună cu Miu Ciornoavă, Niky Dumitriu și Florin Dumitrescu. Nu mai știa exact ordinea anilor. Nicio tragedie: prieteniile bune nu se țin în registre cu ștampilă.

FC Argeș 1972: Miu Ciornoavă, campion al României

În sezonul 1971–1972, Ciornoavă a făcut parte și din lotul lui FC Argeș, campioana României. Lista primilor campioni piteșteni îl consemnează ca Paul Mihai Ciornoavă, cu două apariții. Doar două, să fim exacți. Dar numele lui se află în lotul care a luat titlul, alături de Nicolae Dobrin și de fostul său coleg Florin Halagian, ajuns antrenor.

Sunt cariere în care un trofeu vine după sute de meciuri și altele în care intri în fotografie cu numai două. Important este să nu confundăm fotografia cu întreaga poveste.

Ce a făcut Miu Ciornoavă după retragerea din fotbal?

Miu nu a dispărut pur și simplu din fotbal odată cu încheierea carierei de jucător. În septembrie 1978, un interviu din revista Flacăra îl enumera între cei opt antrenori ai clubului Luceafărul, proiect dedicat pregătirii tinerilor fotbaliști. În aceeași echipă tehnică figurau nume precum Robert Cosmoc, Costică Toma și Aurică Mândoiu. Omul care fusese prezentat cândva ca o speranță ajunsese să lucreze cu speranțele altora.

Mai avem un reper, descoperit în presa vremii. La 27 iunie 1987, Scînteia tineretului anunța un meci aniversar în Regie, la 40 de ani de la reluarea activității fotbalistice a clubului. Ciornoavă apărea pe lista foștilor jucători anunțați pentru selecționata Sportul Studențesc ’66, alături de Lucescu, Mircea Rădulescu și alți colegi de generație. Ziarul confirma programarea și componența anunțată, nu neapărat participarea efectivă a fiecăruia.

Despre anii de după acel moment n-am găsit suficiente informații verificate pentru a scrie cu siguranță unde a lucrat sau cum și-a trăit viața. Mai bine lăsăm loc unei mărturii autentice decât să-i inventăm o biografie frumoasă.

Tot de la Roberto Rusu am aflat că a mai antrenat o vreme și la Armatura Zalău, Petrolul Roata si la centrul de copii si juniori ai Sportului Studențesc.

De ce merită Miu Ciornoavă un loc în memoria Sportului Studențesc

Istoria unui club nu este alcătuită numai din marii golgheteri și din vedetele care au ajuns pe primele pagini. Este făcută și din jucătorii care au ținut echipa vie până să vină epoca succeselor. De aceea, când citim despre Mircea Sandu, despre Aurică Rădulescu sau despre Hagi și anii lui în Regie, merită să ne amintim și de cei care au fost acolo înainte.

În fotografia din 1966, Miu Ciornoavă nu știe că, peste decenii, cineva îi va căuta numele prin ziare îngălbenite. Noi știm doar că a jucat, a inventat, a marcat și, mai târziu, a încercat să dea fotbalul mai departe. Destul cât să-l scoatem din arhivă și să-i facem din nou loc în Regie. Măcar pentru câteva minute. De data aceasta, fără să-i ceară nimeni să și alerge.